Să zicem că lucrezi la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC), la serviciul de abuz și primești o sesizare de abuz de genul celei ajunse la Barnevernet în noiembrie 2015.
Ce faci?
Tu, psiholog, împreună cu alți funcționari la DGASPC, asistenți sociali, te deplasezi urgent la fața locului pentru a face evaluare rapidă a situației.
Ce te interesează la un prim contact cu cazul respectiv? Starea fizică a copilului: dacă are nevoie de îngrijiri medicale, dacă a mâncat, dacă e îmbrăcat corespunzător. Următorul pas pe care îl faci – tot la fața locului – este liniștirea copilului, securizarea lui emoțională. Trebuie, deci, să-l ajuți să simtă (NU să înțeleagă) că dacă până atunci a fost martorul sau victima unor lucruri îngrozitoare (pentru care el personal nu are nicio vină), de acum înainte totul va fi bine, mult mai bine; se vor găsi soluții – pentru el, pentru părinții lui, pentru frații lui, pentru toată lumea. Pare simplu, dar nu e.
Subliniez importanța eficienței mesajului transmis: tot ceea ce te interesează la acest moment este starea de bine a copilului. Faci absolut tot ce poți ca să diminuezi haosul. Inutil să specific că demersurile funcționărești care implică direct copilul trebuie reduse la minimum. Orice exces de birocrație și orice demers formal pe de o parte, orice scandal și orice formă de răvășeală pe de altă parte compromit confortul emoțional al copilului, și așa fragilizat.
Când copilul se relaxează, se poate trece la pasul următor: îl scoți din mediul familiei și îl aduci – împreună cu TOȚI cei implicați – într-un spațiu al DGASPC. Între timp, cu ajutorul asistenților sociali, se încearcă obținerea mai multor informații care să edifice cazul (declarații de la membrii familiei, de la vecini, eventual de la școală etc.)
Până aici, toate bune, toate corecte și (relativ) simple. Ne aflăm în termenii legii.
DGASPC este obligată prin lege să angajeze psihologi care să se ocupe de evaluarea corectă și completă a cazurilor; iar psihologii au, evident, obligația de a aborda cazurile în termeni psihotraumatologici: ei analizează cu instrumentele și abilitățile specifice specialiștilor ceea ce s-a constatat. Foarte rar se întâmplă ca cele constatate la prima vedere de nespecialiști să se suprapună cu cele analizate ulterior de specialiști. În lipsa acestui efort de interpretare a indicilor traumatici, balamucul nu are niciun sens.
Citi’i articolul integral pe hotnews.ro
