Câți ca Turcescu? | Țara Coloneilor sub acoperire în care nu vreau să trăiesc

Fac și eu câteva mărturisiri. Nu, nu sunt ofițer sub acoperire. Au trecut aproape două decenii de când, la absolvirea facultății (și când aveam deja vreo trei ani de presă) mi s-a propus să fac stagiul militar la Școala de subofițeri de la Slatina, cu promisiunea de a fi avansat rapid apoi la ceva grad de ofițer, dat fiind faptul că aveam și studii de Drept. Nu am considerat vreodată că acest lucru ar fi fost vreo tentativă de racolare sub pulpana serviciilor (mai ales că era vorba de armată) și chiar dacă unii s-ar putea să fi fost recrutați astfel, nu cred că e o regulă generală. Dar nu mă tenta să-mi pierd jumătate de an cu ”culcaturi” și ”frecat de buzi cu periuța”, așa că am spus pas. Vreo doi ani mai târziu, printr-o cunoștință pe la a treia mână am ajuns să beau o cafea cu doi tinerei cu pretenții de 007. Sincer, speram că o să-mi fac surse în interior (orice jurnalist de investigație visează la o sursă ca Deep Throat), dar n-am apucat să-mi termin cafeaua și mi-am dat seama că, de fapt, oamenii nu doreau să ofere informații, ci să obțină informații. Nu i-am lăsat să-mi spună ce fel de informații i-ar fi interesat și le-am explicat că în domeniul ăsta, al presei, regula e uni-direcțională, ne-am luat ”la revedere” și cam asta a fost tot. Dar oricât de amară îmi place mie să fie cafeaua, întrebarea și mai amară a rămas peste ani: ”câți din presă au acceptat pactul, coabitarea, dubla comandă, ”schimbul” de informații?”. Tare mi-e că mult mai mulți decât bănuim.

Cu toate acestea, mărturisesc că aseară așteptam ca la B1 TV, Robert Turcescu să infirme postarea de pe blog – fie să spună că a fost o farsă tembelă, fie că sunt documente contrafăcute cu care cineva a încercat să-l șantajeze, fie că i-a fost atacat blogul. Și asta nu pentru că mi-ar fi Turcescu simpatic (după vizita în Noua Zeelandă pe banii RMGC-ului, care l-a făcut ”să-și schimbe opinia” în bine despre proiectul de la Roșia Montană, îl scosesem oricum de pe lista jurnaliștilor onești). Speram însă ca mărturisirea să fie infirmată, speriat fiind de grozăvia care se ascunde în spatele ei. Pentru că, în cazul lui, colaborarea și dubla comandă e mult mai mult decât culegere de informații despre colegi și colege, mai mult decât un schimb de informații între un jurnalist și un slujbaș al serviciilor. Omul ăsta a format opinie publică, a acordat bile albe și bile negre în spațiul public, iar verdictele lui au fost credibile pentru mulți, a moderat dezbateri care au decis soarta președinției României. A făcut toate acestea pentru că așa i-a dictat conștiința de jurnalist sau pentru că așa era comanda? A deschis mințile ascultătorilor, telespectatorilor, cititorilor sau a manipulat în mod ordinar?

Suntem oare suficient de maturi (ca societate) să înțelegem că presa NU e o vulnerabilitate națională, așa cum a încercat Traian Băsescu să o eticheteze în strategia CSAT (și că, poate, tocmai pentru a oferi o acoperire legală serviciilor să-și bage oameni prin redacții a venit cu ideea asta)? Că, de fapt, vulnerabilitate națională e infiltrarea presei? Că serviciile nu au nici o atribuție în formarea opiniei publice. Încerca să explice aseară unul dintre invitații constanți pe la emisiunile de televiziune că ”ar fi o lipsă de profesionalism dacă serviciile n-ar avea oameni înfiltrați prin redacții”, ”că serviciile au rol de a forma opinia publică” de mi-a căzut fața. Poftim? Păi lipsă de profesionalism e ca serviciile (cu toată tehnologia avută la dispoziție, cu tot bugetul ăla expandat inclusiv în vremuri de austeritate) să-și bage oameni prin redacții ca să le sufle subiectele jurnaliștilor, atâți câți au supraviețuit făcându-și onest profesia. Sau ce altceva mai vor să afle din redacții? Salariile ziariștilor, că poate cineva câștigă prea puțin (și atunci, vezi Doamne, sigur o mai fi plătit și de altcineva – ruși, unguri, Soros, reptilieni etc.), că poate altcineva câștigă mult (și atunci îl atacăm cu asta, că știm că românii nu-i suportă pe cei plătiți bine, chiar dacă sunt plătiți bine pentru că fac performanță reală în domeniul lor)? Bârfe din viața personală? Cine cu cine și-o mai trage – scuzați expresia, dar asta e – și atunci îl avem la mână? Înțelegeți odată, doamnelor și domnilor din servicii, doamnelor și domnilor analiști și politicieni care susțineți prostia asta, că presa și jurnaliștii lucrează cu informații PUBLICE și că ceea ce se cheamă dezvăluire e doar scoaterea la lumină a unor informații publice ”clasificate” sau ascunse în mod incorect sau ilegal. Vulnerabilitate la adresa democrației (și a siguranței naționale, implicit) e ca informații publice (și de larg interes public) să rămână secrete.

Suntem oare suficient de maturi să înțelegem că serviciile sunt printre cele mai puțin transparente instituții publice (că asta ține de domeniul lor de activitate) și pentru care există cel mai mic control democratic? Păi atunci cum să susții că ar trebui (și ar fi bine!) să aibă rol de formatori de opinie? Formatori de opinie în ce sens? Că ordinul se execută, nu se discută? Că ce spune șeful sau comandatul suprem e literă de lege? Că dacă cineva trebuie pus la zid, îl punem la zid? Iar dacă cineva trebuie promovat, îl promovăm? Ce treabă are asta cu democrația și/sau cu statul de drept și siguranța națională?

Și să nu ne limităm doar la presă. Că bănuiesc că e colcăială de ofițeri sub acoperire și prin universități, spitale, agenții guvernamentale și multe altele. Cu aceeași dublă comandă, direcționând fonduri, promovând persoane sau blocând promovarea lor nu pe bază de competențe, ci pe criterii de colaboraționism și de ordin ”de sus”. Folosindu-se de vulnerabilități personale sau chiar generând astfel de vulnerabilități personale. Ca să dau niște exemple aleatorii. Vrea cineva să ajungă rector și ne deranjează că ”nu e omul nostru”? Păi am auzit că într-o seară s-a făcut mangă și a plecat la hotel cu o domnișoară (chit că nu e vreo studentă de-a lui, să se pună probleme de etică profesională). Mai candidează omul ăla dacă e însurat? Și să nu fim ipocriți că nu suntem o țară de sfinți, într-un mod sau altul, mai fiecare am făcut câte o greșeală, un pas pe margine, care fără să fie vreo infracțiune, îți poate distruge viața. Sau, mai știu eu ce companie sau firmă de lobby are nevoie de un specialist care să spună că ”cianura e sănătate curată” ori că ”patrimoniul cultural poate fi salvat prin dinamitare” și îi e cam greu să găsească pe cineva ”cu nume” care să susțină asemenea aberații? Dar oare nu găsim niște specialiști care au prin dulăpior vreun mic schelet de rușinare publică?

Miza în scandalul Robert Turcescu nu e persoana lui Robert Turcescu în sine. E o persoană (jurnalist?) a cărei notorietate a fost făcută praf și putem cel mult să-l compătimim. Iar dacă joacă la cacealma (încercând să demonstreze în fața instanței că ar fi în fața unei făcături) a trecut limitele și a ratat aseară, la B1 TV, momentul dezamorsării ei. Problema e că dacă a cedat psihic (și comportamentul aproape mistic de aseară e semnul unei astfel de căderi), a făcut-o pentru că, cel mai probabil, i s-a solicitat să facă ceva ce depășea cu mult propriile justificări pentru viața dublă în care a trăit. Pentru care nu a mai găsit nicio justificare, nici în fața lui Dumnezeu, nici în teoria ”siguranței naționale”. Și asta e miza: ce i s-a cerut (sau a fost presat) să facă de a cedat, și ce li se cere să facă tuturor coloneilor sub acoperire care, sub pretextul ”siguranței naționale” schimbă destine, manipulează, controlează și mai și trăiesc cu iluzia că fac un lucru bun și/sau că ar fi în slujba țării și a cetățenilor care o populează. Mai lăsați-ne cu teoria ”dușmanului din interior”. Că s-ar putea ca ”dușmanul din interior” să fie tocmai ăla care spune asta. Că o face în mod conștient sau nu.

De asta îmi doream ca aseară Robert Turcescu să infirme mărturisirea de pe blogul personal. Pentru că din acest moment, oricine poate ajunge să bănuiască pe oricine (prieten, coleg, cunoștință etc.) că ar fi vreun colonel sub acoperire. Și într-o țară a coloneilor sub acoperire nu vreau să trăiesc. E suficient că au trăit părinții și bunicii noștri așa ceva. Iar cei care mai susțineți în spațiul public că ”așa e normal” și că asta ar fi ”o dovadă de profesionalism” mai gândiți-vă un pic. Că nu suntem o țară de infractori și nici de trădători.

Sursa: romaniacurata.ro