Câteva distincţii despre libertatea presei

Un patron cu totul absent şi neutru faţă de conţinutul presei pe care o finanţează este o pură utopie, aşa încât nu ar trebui nimeni să stea şi să viseze la apariţia unor „moguli” angelici.

Se vorbeşte din nou despre libertatea presei. Condamnarea lui Dan Voiculescu şi reacţiile ziariştilor de la Antene au readus subiectul în prim plan, dar, din păcate, aşa cum se întâmplă adesea, dezbaterea e confuză. Ar fi necesar de aceea să facem câteva precizări. În primul rând, atâta vreme cât nu există cenzură ca instituţie oficială a statului, presa e liberă. Preţul plătit e mare, aşa cum vedem peste tot şi nu doar în România. Trivialitatea, excesul subiectiv şi nu în ultimul rând o democraţie a opiniilor care pune semnul egal între o simplă expresie a subiectivităţii şi o afirmaţie elaborată pe temeiul unor fapte bine verificate. Goethe deplângea la vremea sa abolirea cenzurii, căci anticipa perfect ce avea să urmeze. (v. Eckermann, ”Convorbiri cu Goethe”). Fiecare societate aşa cum vedem prea bine îşi are propriul chip al libertăţii, unul mai armonios şi mai nobil, altul mai scofâlcit şi mai josnic. Dar preţul trebuie plătit. Cine aspiră fie şi în secret să instituie iarăşi anumite restricţii (”reglementări”) greşeşte, pregătind condiţiile tiraniei.

Libertatea de principiu a presei – şi aceasta este distincţia de bază – nu este însă totuna cu libertatea fiecărui ziarist. E vorba pur şi simplu de cadrul juridic general în care se desfăşoară această activitate şi care nu poate fi îngrădită de stat. Să spui că presa nu e liberă, căci patronii îşi exercită prea mult influenţa asupra politicilor editoriale este ceva neclar. În realitate patronii îşi exercită întotdeauna această influenţă într-un fel sau altul şi fac întotdeauna presiuni directe sau aluzive şi niciodată nu-şi neglijează cu totul produsul. Un patron cu totul absent şi neutru faţă de conţinutul presei pe care o finanţează este o pură utopie. Nu cred că cineva ar trebui să stea şi să viseze la apariţia unor moguli angelici. De aceea de altfel presa finanţată public îşi are, în anumite condiţii, avanatajele sale, căci patronatul e mai dispersat şi mai puţin tiranic (ar putea fi însă şi invers). E adevărat iarăşi că multe depind de gradul de civilizaţie al societăţii şi al patronilor de presă, dar acest lucru este identic în toate planurile vieţii, începând cu viaţa conjugală. Libertatea şi egalitatea soţilor este juridic un fapt împlinit, dar în situaţiile concrete, libertatea şi egalitatea nu sunt de la sine înţelese.

În acest sens al libertăţii personale a fiecărui ziarist, statul sau sindicatele nu au prea multe de făcut. Libertatea se câştigă sau se pierde în fiecare zi şi este o luptă grea pe care numai cine o dă cu adevărat o cunoaşte şi poate depune despre ea mărturie. Dar şi în acest plan ar trebui făcute câteva distincţii. Am auzit de multe ori în contextul unor dezbateri publice despre libertatea presei, dialoguri semnificative. Unii spuneau că se simt perfect „liberi”, deşi ceilalţi îi suspectau că se complac în servitute şi le puneau la îndoială sinceritatea. În realitate mulţi dintre cei ”liberi” puteau fi pe deplin sinceri, căci libertatea este o stare pur subiectivă. Ei nu au simţit nicio constrângere, căci nu au violat niciodată vreo interdicţie explicită sau implicită şi nici nu au simţit nevoia să facă mai mult decât au făcut. Cadrul care li s-a pus la dispoziţie a fost suficient pentru puterea şi imaginaţia lor. Aşadar ceilalţi, care îi suspectau şi acuzau de corupţie, se puteau prea bine înşela. Să ne amintim la rigoare că unii până şi în comunism s-au simţit destul de ”liberi”.
Am înregistrat de-a lungul timpului şi mărturii opuse ale acelora care au denunţat constrângerile şi care au cerut sonor dreptul la opinie, dar – şi acest fapt este iarăşi important, – nu aveau neapărat dreptate. Am putut constata că ei revendicau pur şi simplu dreptul de a difuza opinii personale în dezacord cu o realitate verificabilă şi că ameninţau sonor să denunţe ”cenzura”. Acceptaţi în cele din urmă pe anumite platforme din considerente obscure, ei au continuat să emită opinii discreţionare şi să formuleze denunţuri cu pretenţia unor dezvăluriri. În general aceştia nu pot pretinde libertatea, căci ei nu fac decât să-şi comunice public subiectivitatea respingătoare. Ţine de civilizaţia contextului să fie ţinuţi deoparte în ciuda revendicărilor lor pretins legitime.

Există însă şi aceia care depăşesc cadrul care li s-a oferit pentru că refuză să accepte schemele gândirii comune, adevărurile de-a gata, limbajul prefabricat sau nu acceptă să se supună docil opiniilor care constituie autoritatea momentului. Există o mare putere invizibilă a opiniilor dominante, căci par, în cercurile relevante, adevăruri de necombătut. Pentru aceştia din urmă care caută să gândească pe cont propriu într-un efort continuu de fiecare zi, lupta pentru libertate devine vitală, chiar dacă nu pot depune plângeri oficiale. Lupta lor e cu atât mai dificilă cu cât se duce uneori nu doar împotriva autorităţii redacţionale, ci uneori şi împotriva propriului public.