Cărtărescu taxează dur reacţiile legate de atentatul de la Paris | „Mă despart de cei care au găsit să discute acum despre limitările libertăţii de expresie. Asemenea concesii făcute criminalilor au fost indecente”

Mircea Cartarescu scrie pe contul sau de Facebook, in trei postari diferite, despre atacul terorist de la Paris, considerand ca este periculos in acest moment sa se vorbeasca despre libertatea de exprimare. Scriitorul spune ca se desparte „de cei care au gasit oportun sa discute acum, cat inca nu s-au racit tevile armelor, despre limitarile auto-impuse ale libertatii de opinie si expresie, despre ce se poate si ce nu se poate persifla, despre ce poate aparea in presa si ce nu. Cred ca, in contextul in care ne aflam, asemenea concesii facute criminalilor au fost indecente”.

„Ma adaug si eu, cu toata modestia, celor care au sustinut ca atentatorii din Paris nu au nici un fel de scuza, nici in privinta prezenței caricaturilor ”blasfematoare” in sine, nici in privinta calitatii lor ca opere artistice, nici in privinta bunului sau prostului lor gust. Ma despart de cei care au gasit oportun sa discute acum, cat inca nu s-au racit tevile armelor, despre limitarile auto-impuse ale libertatii de opinie si expresie, despre ce se poate si ce nu se poate persifla, despre ce poate aparea in presa si ce nu. Cred ca, in contextul in care ne aflam, asemenea concesii facute criminalilor au fost indecente.

Atentatul de la Paris, dincolo de oroarea sa, e un revelator pentru felul in care ne situam in campul etic si-n cel ideologic. E, intr-un fel, o dilema morala de tipul ”Dac-ai fi intr-o casa in flacari si-ai putea salva un singur lucru, ce-ai salva, un bebelus sau o pictura de Da Vinci?”, sau ”Daca apasand pe-un buton ai primi o suma fabuloasa, dar in acelasi timp ar muri cineva in China, ai face-o?” etc. etc. Putem afla cine suntem cu adevarat si cine sunt cei din jurul nostru dupa reactiile lor la acest tip de parabola vie. Am vazut raspunsuri ce cuprind tot spectrul, unele inmarmuritoare pentru mine, am vazut, de fapt, cum raspund oameni care traiesc in lumi morale si ideologice paralele. Desi e o drama si a curs sange, atentatul recent e un bun prilej sa reflectam la lucruri de baza, pe care le luam ca garantate, dar care de fapt sunt in joc clipa de clipa: ce e libertatea, care ne sunt drepturile, ce sens are credinta religioasa si daca mai are vreun sens in ziua de azi, ce credem cu adevarat despre om, ce fel de lume dorim in jurul nostru. Si, mai ales, sa ne permitem o clipa de introspectie adevarata: ce se-ntampla cu mine? Raspund corect dilemelor morale sau am luat-o razna? Nu cumva scot pictura si las copilul sa arda? Nu cumva omor chinezul si iau milionul? E-n regula felul in care am ales sa traiesc? Sunt un om adevarat sau un esec uman? Nu cumva sunt un cretin care nu-ntelege nimic? Nu cumva ma cred infailibil, desi gresesc cu fiecare alegere pe care-o fac? E plin de assholes in lume, de ce eu as fi o exceptie? Si, dac-am ajuns la concluzia ca sunt un stupid, cum as putea sa nu mai fiu? Dupa 9 11, in mod bizar, n-am simtit nevoia acestor clarificari. Eram poate mai tanar, sau naiba stie. Dar acum o simt ca pe-o urgenta.

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Pe fraza asta se construieste civilizatia. Cand religia institutionalizata devine ceva la fel de organic pentru tine ca ficatul sau rinichii tai, ceva dureros la culme cand e lezat fie si cu un varf de ac (sau de creion), cand din religie incepe sa curga sange, – atunci ai ajuns la marginea legitima a religiei si-ai depasit-o catre ceva inuman si nedivin. ”Omul nu este nici inger, nici fiara”, scria Pascal, ”si din pacate cine face pe ingerul face pe fiara”.