CARE ESTE ADEVĂRUL? Criza imigranţilor văzută prin ochii unui turist român în Grecia | Refugiaţi cu aer de turişti, de criză nici vorbă, autorităţi relaxate, transport asigurat. Turcia şi Grecia îi ajută să între în Europa

Un turist român aflat în vacanță în Grecia ne prezintă situația imigranților din Orientul Mijlociu care intră în Grecia în drumul lor spre Europa de Vest. Imigranții nu par a fi niște refugiați ci mai degrabă niște turiști care vor să ajungă în Germania.

Refugiați cu aer de turiști, de criză nici vorbă, autorităţi relaxate, transport asigurat. Ce se întâmplă de fapt?

”Pe 01 septembrie 2015, pe drum înapoi spre țară dintr-o scurtă vacanţă, m-am îmbarcat în portul Myrina în insula grecească Limnos pe ferry-boat-ul NISSOS RODOS cu destinaţia Kavala, Grecia continentală. Pe vas am găsit multe sute de persoane cu aspect caracteristic oriental care vorbeau limba arabă. Aproximativ două treimi din totalul lor erau bărbaţi între 20-30 de ani restul era constituit din femei în aceeaşi zonă de vârstă cu copii mici, câţiva bărbaţi şi femei de vârstă mijlocie. Personalul vasului mi-a spus că s-au îmbarcat în porturile greceşti din Chios, Samos şi Mytilini (Lesvos). Personalul vasului făceau referinţă la ei ca fiind… “REFUGIAŢI”.

Am folosit ghilimele pentru că după toţi parametrii vizibili, aceşti oameni nu se potriveau cu imaginea mea despre refugiaţi. După ce am studiat ani şi mii de pagini de descrieri a catastrofelor cu care s-a confruntat poporul român ca urmare a agresiunilor din istoria sa recentă, mi-am format şi eu o imagine anume pentru termenul de “refugiat”. Noi am cunoscut fenomenul refugierii de zeci de ori ca urmare a evenimentelor violente ale revoluţiei bolşevice din Rusia, pierderilor teritoriale din timpul primului război mondial, ocuparea Basarabiei de către URSS în 1940, ocuparea Ardealului de către Ungaria în 1940, reocuparea Basarabiei de către URSS în 1944, exodul pe motive politice şi economice între 1944-1989, exodul pe motive economice după 1990 până în prezent.

Putem spune că am devenit “specialişti” în refugiere în ultimii 100 de ani. Refugiaţii noştrii aveau, în toate timpurile, caracteristici similare: erau abătuţi, trişti, neglijent îmbrăcaţi, cărând bagaje la limita posibilităţilor de transport prin forţe proprii.

“Refugiaţii” de acum 3 zile erau veseli, relaxaţi, senini, făceau glume şi râdeau uneori în hohote în grup. Când grupurile observau că le fotografiez, dintre toţi, câteva persoane, atât bărbaţi cât şi femei, îşi ascundeau fața, dar ceilalţi priveau direct şi fără excepţie zâmbeau iar unii ridicau mâna cu două degete în semnul victoriei. Atmosfera era de veselie fără tensiunea vreunei aşteptări, pozitive sau negative, cu aerul că ştiau exact ce urmează să se întâmple, aveau certitudinea unui viitor imediat lipsit de surprize.

Fără excepţie, erau bine îmbrăcaţi, unii cu haine de firma cu însemnele vizibile în exterior, bine, sau chiar foarte bine încălţaţi, mai toate încălţările arătau ca noi, pantofi sport de firma sau chiar eleganţi, unele femei aveau toc jos.

Bagajele însă erau cel mai şocant aspect, care, fără echivoc, îi descalifica ca refugiaţi sau faţă de ceea ce noi înţelegem că fiind refugiaţi: toţi aveau nu mai mult de un rucsac/ghiozdan de mărime medie. Dar ceea ce era cel mai curios, extrem de curios, era ceea ce de fapt lipsea: nici unul/una nu îşi luase nici o măsură de rezervă în caz de cea mai mică necesitate: nu aveau mâncare, apă sau bagaj special pentru copiii mici. Cărau cam tot atât cât căram eu când mă duceam cu copiii în parc. Ei însă se aflau pe un parcurs de 3,500 km cu plecare din Siria sau Irak şi destinaţie în Germania.

Pe vapor aveau cumva parcă un statut diferit, unii înăuntru pe scaune şi fotolii şi alţii afară pe terasele vaporului, temperatura fiind confortabilă, de 28-32 grade şi senin. Voiajul a durat 3 ore si jumatate.

Foarte puţini s-au declarat că fiind vorbitori de engleză, singura limbă pe care eu o ştiu în afară de română. În fine, m-am apropiat de un grup voios de tineri care făceau semnul victoriei. Doar doi au declarat că vorbesc engleză. Unul mai solid s-a oferit să răspundă la întrebări.

Eu: De unde veniţi?
El: Irak, Siria, Palestina, eu din Irak.
Eu: Unde mergeţi?
El: Germania.
Eu: De ce Germania?
El: Germania a transmis în mod neoficial că este deschisă să primească imigranţi;
Eu: Pe ce traseu mergeţi?
El: Din Siria sau Irak trecem în Turcia de unde suntem transportaţi cu autobuze cu geamuri acoperite până la ţărmul mării. Acolo ne îmbarcăm pe bărci de câte 50 de persoane care ne trec marea în insulele greceşti în aproximativ 4 ore. Luăm vaporul până la Kavala. De la Kavala luăm autobuzul până la Salonic, apoi vom merge la Skopje şi de acolo în Germania (nu l-am mai întrebat cum vor merge de la Salonic mai departe, nu mai era necesar).
Eu: Dacă eu mă duc în Turcia la graniţă şi nu am viza şi încerc să trec, mă arestează. Voi cum aţi intrat în Turcia?
EL: Avem acte de intrare;
Eu: Deci în Turcia aţi intrat legal ca turişti?
El: Da.
Eu: Şi mai departe cum aţi intrat în Grecia?
El: Cu barca.
Eu: Fără autorizaţie?
El: Este o înţelegere între state ca să ne dea statut de refugiat şi apoi cu acea autorizaţie poţi intra în celelalte state pe parcurs.
Eu: Există călăuze care organizează oamenii ăştia mulţi?
El: Nu.
Eu: Chiar aşa, sute de oameni, fiecare pe cont propriu pleacă la acelaşi moment pe acelaşi traseu în aceeaşi direcţie?
El: Da.
Eu: Cum de sunteţi atât de lejer îmbrăcaţi şi mai ales, nu aveţi provizii de mâncare, apă, vi se dă pe drum de cineva?
El: Nu. Uite, eu am 27 de ani, am suferit ani de zile de foame şi de sete, sunt tânăr şi mai pot face un sacrificiu 30 de zile cât durează drumul.
Eu: Cum de sunteţi atât de mulţi plecaţi deodată? Întreb pentru că eu însumi am fost acum 30 de ani refugiat din România comunistă şi pe vremea mea, refugiaţii plecau individual sau familii şi doar în caz de război pe vremuri mai îndepărtate, plecau un grupuri mari fugind de front. În cazul vostru, conflictele armate sunt continue de 4 ani în Siria, de 24 de ani în Irak, de 70 de ani în Palestina, nu e ceva nou care v-a luat prin surprindere, valurile iniţiale au plecat de mult, ce e cu voi acum, ce s-a întâmplat?
El: La noi totul este distrus, nu mai avem nici un viitor, eu am 27 de ani şi sunt inginer electronist dar de 5 ani nu am găsit nici un serviciu în Irak. La noi au fost omorâţi 4 milioane irakieni în primii 3 ani de război.
Eu: De unde eşti din Irak?
El: Din Irak.

Eu: (eu fac o pauză nedumerit. Vorbea prea bine engleză să nu fi înţeles întrebarea.)
El: La noi 5 % sunt inteligenţi, restul de 95% sunt idioţi care se împuşcă toată ziua unii cu alţii. Nu mai este nimic de făcut, totul este terminat, nu sunt locuinţe, nu e apă, nu e electricitate, nu sunt servicii, politicienii sunt corupţi.
Eu: Ştiu că ţara v-a fost distrusă în primele luni după atacul american din 2003 şi de atunci sunteţi alungaţi din ţară. La noi în România e la fel de 25 de ani, 4 milioane de romani au fost forţaţi să plece din motive economice. Voi ce ştiţi despre motivele pentru care aşa ceva se întâmplă?
El: Nişte politicieni vor să se îmbogăţească şi dictatura americană.

La coborâre, toate sutele de “refugiaţi” se comportau extrem de disciplinat, relaxaţi, senini, calmi, se grupează pe chei în grupuri de 10-20 de persoane. În faţa fiecărui grup câte un bărbat tânăr gesticulează. Se evidenţiază o organizare în care grupurile au un conducător şi un adjunct.

La un semn, pornesc grupuri, grupuri, în aceeaşi direcţie şi se formează o coloană răsfirată. Un marş continuu alert şi hotărât de oameni siguri pe ei s-a pornit pe toată lungimea cheiului şi pe promenada oraşului.

I-am urmărit şi am ajuns la autogara din Kavala unde făcuseră o mare îmbulzeală calmă, la ghişeul de bilete şi pe măsură ce ieşeau de la ghişeu, se aliniau la urcarea în autobuze. Autobuz după autobuz veneau de undeva din spatele autogării pe stradă în fata ghişeelor şi fără nici o urmă de îmbulzeala aranjau bagajele partea de jos a autobuzului şi se urcau ordonaţi în autobuz.

Cala de bagaje era mai mult goală. La noi în autogara, cala de bagaje se umple înainte de a se umple autobuzul, şi doar se duc de ici colea prin ţară. Când la noi se iese din ţară, se mai agață un portbagaj suplimentar de autobuz, uneori o remorcă. Autobuzele pentru ei erau pregătite în cantitate suficientă, în mod clar se aşteptau la venirea puhoiului de “refugiaţi”.

Pe una din străzi lângă autogară, un grup de 6-8 poliţişti greci relaxaţi supravegheau grupul de lângă motocicletele lor parcate. Toată lumea ştia ce se petrece, ştia că nu vor fi surprize, nimeni nu se grăbea, singurele vociferări se auzeau de la cei care păreau că sunt organizatori.

Stupefiant (şi vă rog să mă iertaţi că folosesc cuvinte excesiv vehiculate de tabloide dar nu găsesc altele care să descrie situaţia) deci stupefiant este că de la vapor la autogara nu există nici un singur poliţist sau om de pază care să urmărească că refugiaţii nu se opresc în Grecia, nu o iau pe alt traseu sau nu ies din coloana relativ rarefiată. Toţi aveau certitudinea acţiunii şi poliţia se afla doar la autogara cu o totală lipsă de interes pentru fenomen.

La noi la avem cordoane de sute de jandarmi când de exemplu, mărşăluim pentru unirea romanilor în acelaşi stat. În acest caz, când sute de străini fără acte invadează oraşul, se trimit 6 poliţişti şi 5 morcovi de cauciuc.

Un eveniment halucinant e puţin spus. Îmi venea o întrebare în minte pe care aş fi pus-o la zeci de femei, dar ştiam că nu voi primi ca răspuns adevărul: ”Cum te strămuţi pe viaţă, tu mamă, cu un copil în cărucior şi doar cu un ghiozdan în cârcă, peste mări şi tari pe un drum de 3,500 km către o ţară străină, fără nici măcar o sticlă de apă la tine?”

Din imaginile și pozele postate de turistul român reiese clar că nu putem vorbi de refugiați ci de oameni care vor să se mute într-o țară europeană în mod organizat. Toți au aceeași destinație, Germania. Din cele spuse mai sus înțelegem ar exista o înțelegere tacită între Turcia și Grecia, țări care permit imigranților să intre liber în Europa. 

Citiţi articolul integral pe presalibera.net