Care Antonescu?

Crin Antonescu s-a arătat prea surpins că e întrebat dacă mă regăsesc pe listele PNL:

“Jurnalist: Dar doamna Săftoiu?
Crin Antonescu: Doamna Săftoiu, fosta parlamentară? Nu. Dar ce idee aveți?! Doamna Săftoiu a plecat din Parlament, cred că și din partid, nu știu exact, dar în orice caz nu este în vederile noastre”.

Adriana Săftoiu

Să mă prezint, deci. Sunt membru PNL. Nu mi-am dat demisia din PNL, chiar dacă nu m-am regăsit în deciziile lui C. Antonescu. Mi-am dat demisia din Parlament, în urma ședinței din ianuarie 2012, prezidata de domnul Antonescu, în care domnia sa a provocat și susținut această decizie – demisia parlamentarilor PNL, ca semn de solidaritate cu protestatarii din Piața Universității, care cereau alegeri anticipate. Am considerat că e o opțiune corectă. Că apoi – deși mulți își anunțaseră demisia – am rămas singură, e doar o chestiune de onoare.

Domnul Antonescu se comportă straniu, ca lovit de amnezie. Până în anul 2009, când a candidat la funcția de președinte al PNL, cu domnul Antonescu m-am intersectat o singură dată, prin anul 2007, într-un platou de televiziune. Apoi, ne-am revăzut în vara lui 2008, în casa domnului Patriciu, unde l-am întâlnit de două ori, însoțit de soția domniei sale: eu, candidat din partea organizației Prahova (Dinu Patriciu este membru onorific al organizației Prahova) – discutând despre campania la nivelul județului, Crin Antonescu – prieten, cel puțin după familiaritatea pe care o dovedea față de gazdă și loc. Apoi, ne-am revăzut în campania internă pentru președinția PNL – complezent, onorat că îl susțineam. E adevărat că acela care făcea lobby pentru domnul Antonescu era domnul Ludovic Orban, care lua om cu om, convingându-i să-l susțină pe aspirantul Antonescu.

A urmat campania prezidențială din anul 2009. (Până atunci, a mai existat un intermezzo, la campania pentru europarlamentare. Sunt momente pe care prefer să le trec sub tăcere, din cauza ridicolului acentuat, mai ales după ce și-a atins obiectivele C. Antonescu). Nu l-am căutat pe Crin Antonescu, el m-a căutat, propunându-mi să fac parte din stafful de campanie. Deși apăreau în permanență… semne suspecte, am pus totul pe seama tensiunii campaniei și nu am căutat sensuri profunde ale unui comportament narcisiac și egolatru. C. Antonescu era excesiv de adaptabil când era vorba să își atingă țelurile.

A ieșit victorios, pe locul al treilea. Într-o bună dimineață, am aflat că membrii PNL erau nevoiți să-l susțină, în turul al doilea, pe candidatul PSD, deși până în acel moment – al ieșirii sale din cursă – nu părea că domnul Geoană ar putea fi profilul de președinte preferat de C. Antonescu. Politica are însă trasee sinuoase. Ulterior, C. Antonescu a arătat că, într-adevăr, domnul Geoană nu-i prea era pe plac, dar asta s-a întâmplat, explicit, abia după ce domnul Geoană n-a mai fost președintele PSD. Antonescu devenea astfel un Brutus postmodernist – un personaj!

Nu m-am mai intersectat cu domnul Antonescu un timp. El -senator, prins în meandrele subtilităților privind interpretarea obligativității prezenței în Parlament, eu – deputat, supus regulilor de bun simț ale activității parlamentare. Ne-am reîntâlnit, într-un context nefericit, la congresul PNL, de la începutul anului 2010. Crin Antonescu dorea o echipă aleasă pe liste. Principiul era: dacă voi nu mă vreți cu lista mea, nici eu nu vă vreau! Adică: demisionez, dacă îmi impuneți o conducere aleasă uninominal, de propriul partid. (Această amenințare urma să tot apară, de-a lungul timpului). Într-o ședință a organizației de Prahova, (fiecare filială mandata print-un vot delegația care participa la acel Congres), mi-am spus punctul de vedere: nu susțin o conducere aleasă pe liste. Cum să nu poți coabita cu o conducere pe care ți-o dă chiar partidul, dintre membrii săi? Am argumentat că plecasem dintr-un loc unde am tot văzut liste și că, obligată să accept o asemenea conduită, pot oricând să fiu pusă în fața unor decizii neavenite, cum ar fi o alianță cu PSD. Nici nu m-aș fi gândit la PUR, actualul PC. La câteva zile după ședința de la Ploiești, domnul Antonescu m-a întrebat, într-o pauză de ședință de la grupul parlamentar PNL, dacă îl comparasem cu Traian Băsescu și dacă susținusem că el, vreodată, ar putea propune o alianță cu PSD. I-am repetat ce spusesem în acea ședință, fără alte adăugiri. Din păcate, ceea ce a urmat mi-a dat dreptate. Câți dintre membrii PNL au știut de alianța cu PSD și câți s-au simțit / se simt confortabil cu această alianță? Puțini, dar pe moment tot atât de puțini au curajul să se exprime. Frica de-a pierde un privilegiu paralizează.

Congresul a venit, lista a fost votată. La acel congres, domnul Patriciu – făcând parte din delegația Prahova – a incercat să mă convingă să votez lista. Am refuzat. Așa că, atunci când s-a anunțat votul organizaților, din cei aproximativ 1500 de delegați, doar votul meu a fost specificat in clar: Prahova, 1 împotrivă, adică Adriana Săftoiu. Nici un alt vot împotrivă – si au mai fost- nu a fost personalizat.

Nu doar principiul listei mă așeza pe poziții adverse cu C. Antonescu. Faptul ca Ludovic Orban, artizanul câștigării președinției PNL de către Antonescu, precum și Călin Popescu Tăriceanu, fost prim ministru, președinte PNL, erau eliminați din conducerea PNL, îmi dezvăluia un alt chip al domnului Antonescu – un caracter mic și ranchiunos, care nu se potrivea deloc cu imaginea publică pe care, cu obstinație, începuse să și-o cultive. Până și Traian Băsescu, exemplul răului absolut pentru C. Antonescu, introdusese în statutul PD prevederea că foștii prim-miniștri ai partidului deveneau de drept membri în conducerea partidului. De fapt, C. Antonescu îi marginaliza pe fostul presedinte PNL și pe cel care lucrase cu sârg, ajutându-l să devină președinte. De ce? Pentru a fi sigur că reduce șansele unei eventuale opoziții în conducerea partidului.

Alianta cu PC mă punea din nou într-o confruntare de opinii cu C. Antonescu. Am semnalat dubla măsură a liderului PNL, în cazul Voiculescu și în cazul Mona Muscă. Nu aveau cum să nu urmeze repercusiuni.

Nu am a mă teme de un om căruia nu îi datorez nimic. Absolut nimic. Nici intrarea în PNL, nici câștigarea colegiului, nici munca din Parlament. Iar, dacă e vorba de respect, acesta se câștigă, nu se impune.

Nu sunt pe liste și nu am cerut nimănui vreun colegiu. Au existat două propuneri de a candida, pe care le-am tratat cu discreție. Știam la ce riscuri interne se supun cei care au făcut propunerile.

Nu o analiză a activității mele ca parlamentar a dus la excluderea de pe liste. Cu atât mai puțin faptul că nu aș mai fi membru PNL. Sunt printre cei care și-au onorat responsabilitățile ca parlamentar – de la prezență până la activitatea în comisii, acolo unde ar trebui să fie cuantificată munca (sunt destule texte publice despre calitatea mea ca raportor pe teme de educație – de la starea manualelor școlare până la inutilul program ”Cornul și laptele” sau introducerea uniformei școlare ori a unor discipline opționale, altele decât religia etc), până la activitatea în colegiu, cedat de altfel domnului Sorin Roșca Stănescu. Nu analiza activității mele mă exclude de pe liste, ci relația cu C. Antonescu. Voia domniei sale.

Astăzi, domnul Antonescu încearcă să scape de întrebările presei, declarînd că n-aș mai fi membru PNL. Sunt, domnule Antonescu și știți prea bine lucrul acesta, chiar dacă vă prefaceți că trebuie să căutați asiduu răspunsul în memorie.

Din păcate, eu nu mai știu cine sunteți domnia voastră. Între cel care declamați că sunteți și cel care sunteți cu adevărat se cască o prăpastie din ce în ce mai adâncă. De câte ori aud că ați mai emis o judecată de valoare mă întreb: care Antonescu?

– opinie publicata de VoxPublica.ro –