Pe vremea lui Ceaușescu circula o glumă amară, sub forma unei pretinse lozinci oficiale: ”Să economisim cît mai mult, indiferent cît ne costă asta”. Ceea ce nu prea era departe de adevăr. O afirmație recentă a unui fost înalt oficial al statului ridică, indirect, o întrebare al cărei răspuns ar putea fi la fel de amar ca și gluma sus-pomenită: oare nu cumva, la noi, românii au ajuns să plătească la fel de scump și corupția și anti-corupția?
Să facem mai întîi o scurtă incursiune în timp, în ziua în care Dan Diaconescu a fost eliberat, pe 25 iunie 2010, din arestul Direcţiei Cercetări Penale al Poliţiei Române, ca urmare a deciziei Tribunalului Bucureşti.
Cu acel prilej, procurorul DNA Gheorghe Bocșan, cel care se ocupa de cazul respectiv a făcut o afirmație spectaculoasă, difuzată de mai toată presa, dar fără ca ea să fi fost urmată și de necesarele comentarii și analize. A trecut ca un breaking news cu viață scurtă și e păcat, pentru că ea merita mult mai multă atenție.
Concret, în cadrul unei serii de declarații prin care încerca să justifice menținerea lui DD în arest, Bocșan a dezvăluit instanței de judecată că, în dosarul ziaristului șantajist există 18 mii de ore de interceptări telefonice, plus două ambientale, care nici măcar nu au fost în totalitate ascultate și transcrise.
18.000 de ore de înregistrare, citire și transcriere pentru a dovedi că unui primar de comună i s-a cerut șpagă.
Într-o analiză publicată de Inpolitics, făceam, la acea vreme, cîteva calcule banale, din care rezulta că, pornind de la informația că un an calendaristic are 8.760 de ore, DNA ar fi avut nevoie să-l asculte pe DD non-stop timp de peste doi ani ca să obțină cele 18.000 de ore. Problema era că respectivele înregistrări nu erau ambientale, ci telefonice, ceea ce ridică numărul anilor necesari la 12, dacă pornim de la o medie de 4 ore pe zi vorbite de jurnalist la telefon.
Singura explicație logică avansată de noi era aceea că binomul SRI-DNA nu îl ascultase doar pe DD, ci un lot întreg de persoane care aveau legătură cu faptele acestuia.
Dacă în lotul Diaconescu ar fi fost, spre exemplu, 30 de persoane, ar rezulta o medie de 600 de ore de căciulă. Dacă stabilim o durată medie rezonabilă, de 10 minute pentru fiecare apel telefonic al acestor persoane, rezultă că fiecărei persoane i s-au interceptat 3.600 de convorbiri. La zece convorbiri pe zi, asta ar însemna cam un an de zile, scriam la acea vreme.
Numai că dosarul Diaconescu a intrat în ancheta procurorilor, se știe, în perioada iulie-septembrie 2009, ceea ce demonstrează că interceptorii nici măcar nu avuseseră la dispoziție un an calendaristic întreg.
Mai aminteam atunci că, potrivit legii, mandatul de interceptare se dă pentru numai 30 de zile, după care el trebuie prelungit și iar prelungit, cu fiecare lună.
Și ne întrebam, în final, cît a costat toată această muncă și cîți angajați au mobilizat DNA și SRI pentru efectuarea ei, într-un caz de șpagă de 200.000 de euro? Și cît costă, în acest caz, anchetarea cazurilor de terorism, gen Omar Hayssam, sau a marii corupții, unde se vechiculează sume de zeci de milioane de euro? Dan Diaconescu a avansat, el însuși, la ieșirea din arest, suma de 3 milioane de euro drept cost al anchetei împotriva sa.
Obișnuită cu fonfleurile oteviste ale gazetarului, nimeni nu a luat atunci în serios suma respectivă, nici chiar prin corelare cu cifrele, oficiale de astă dată, furnizate public de către DNA.
Trei ani mai tîrziu, în februarie 2013, pornind de la cifrele oficiale – foarte probabil mult diminuate – prezentate la bilanțurile de început de an ale serviciilor secrete, presa estima la costuri de peste 100 de milioane de euro anual numai interceptările făcute de SRI.
Cînd spunem că cifrele oficiale sunt mult diminuate ne gîndim, între altele, la faptul că SRI e singurul serviciu secret din UE condamnat în justiție pentru interceptări ”la negru”.
(În treacăt fie spus, în aprilie 2015, șefa DNA, Laura Kovesi, dezvăluia, într-un interviu, că doar 5% din dosarele DNA se bazează pe informații furnizate de către SRI).
Au trecut de la scandalul DD aproape șase ani și, iată, pică o nouă bombă, lansată de fostul ministru al Justiției, europarlamentar, stîlp al anti-corupției și lider de partid, Monica Macovei. Potrivit spuselor sale, sistemul de înregistrări al SRI costă peste un miliard de euro, fără a mai vorbi de costurile presupuse de cei peste o mie de angajați care îl deservesc – conform chiar serviciului amintit – dintre care unii sunt specialiști în limbi complicate, precum araba ori chineza.
Din acest moment, informațiile din 2010 nu mai par ridicole. Cînd ai un sistem la care doar valoarea de achziție se scrie cu 10 cifre, fără a mai vorbi de întreținerea deloc ieftină, costurile de 3 milioane de euro ale unui dosar precum cel al patronului OTV nu mai sunt neverosimile.
3 milioane de euro pentru o șpagă de 200.000 de euro, despre care nici măcar nu știm dacă a fost măcar recuperată.
E cît se poate de corect să afirmi că Justiția trebuie aplicată chiar dacă e costisitoare, fie și pentru că așa e principial. ”Să piară lumea, dar să se facă dreptate”, parcă așa suna principiul acela de drept derivat din vorba de duh a unui cap încoronat.
La cum se prezintă lucrurile în România, însă, după vreo 10 ani de anti-corupție la sînge în care marii escroci au făcut cîte 2-3 ani de pușcărie și au rămas cu averile intacte, parcă îți vine în cap altă butadă, de astă dată populară: contribuabilii români se aleg, săracii, și cu banii luați, și…
sursa: inpolitics.ro
