Ieșirea Marii Britanii din UE subliniază puternic marile probleme ale continentului dar, în egală măsură, scoate la iveală o situație întrezărită la noi de mai multă vreme: aceea că așa-zisa colonie americană, România, a sfîrșit sub cizma germană. Iar, la cum se prefigurează viitorul, și după cum sună reacțiile conducerii statului după Brexit, va intra încă și mai mult sub ea.
O știre de maximă importanță ne informează, azi, că Polonia, Ungaria, Slovacia și Cehia cer limitarea atribuţiilor Comisiei Europene și reclamă eforturi pentru revenirea Marii Britanii în UE. În plus, afirmă liderii statelor amintite, UE trebuie să sufere schimbări radicale, începînd cu demisia președintelui Juncker.
O poziție foarte corectă, în modesta noastră opinie, și vom argumenta pe scurt.
UE este, de ani de zile, terenul unei bătălii aprige: pro sau contra hegemoniei germane?
Colosul german și-a făcut aliați din țări sudice, precum Franța, Italia, Spania, interesate mai ales de uriașele subvenții agricole, în timp ce Marea Britanie atrăgea atenția, pe bună dreptate, că alimentele pot fi importate la prețuri bune și din afara UE, iar subvențiile mari ar trebui dirijate către domenii mai moderne, către tehnologii de viitor.
E doar un banal exemplu.
Observatorii lucizi ai politicii au avertizat de mult că Germania are interesul să creeze o piață unică europeană aflat la discreția exporturilor sale, asta însemnînd, însă, limitarea potențialului unui număr considerabil de state mai mici, mai ales din rîndurile fostelor țări comuniste. (E și firesc să fie așa, dacă ne gîndim fie și doar la potențialul agricol al României și Poloniei, care pot rivaliza cu Spania, Franța ori Germania; cît despre Ucraina, prezumtiv membru al UE, aceasta deja are producții agricole superioare Franței, spre exemplu.)
Altfel spus, proiectul german tinde către o Europă controlată autoritar de la Bruxelles (de fapt Berlin) și cu două viteze, pentru două categorii diferite de state: cei ”mari” și ”plevușca”.
Marea Britanie, dimpotrivă, a amenințat încă de anul trecut cu ieșirea din UE dacă nu se lucrează intens pe patru direcții, dintre care una avea legătură directă cu România. Mai exact, englezii cereau ca statele mai mici, nou-venite și care încă nu au aderat la moneda euro, să nu fie transformate în simpli aplaudaci ai deciziilor de la Bruxelles. Să mai consemnăm că englezii au criticar dur și ideea deficitelor bugetare fixe și mici, care afectează dur tocmai țările mai puțin dezvoltate ale UE; Germania, în schimb, exact prin deficite mari și-a refăcut economia după război.
Reacțiile Poloniei, Cehiei, Ungariei și Slovaciei arată că aceste țări conștientizează perfect riscurile pe termen mediu și lung produse de orientarea impusă UE de către germani, ca și de ieșirea singurului lor apărător, Marea Britanie, din uniune.
În contrapartidă, România, prin neamțul Klaus Iohannis, are cu totul altă poziție:„UE este un proiect foarte valoros. România a fost de la bun început o ţară care a dorit să fie membră în UE, o ţară care a susţinut puternic ideea europeană şi în acest context vreau să spun, după aceste consultări, foarte clar:
România rămîne ataşată proiectului european.
România este convinsă că UE trebuie să continue, că este un proiect bun şi că dorim să fim parte din el” spune președintele.
În traducere, totul e bine și frumos așa cum e, iar noi ne vom supune fără să crîcnim, ca și pînă acum.
Nu e neobișnuit că se întîmplă asta.
Atrăgeam atenția încă de anul trecut că, în România, curentul filo-german a cîștigat în ultimii ani, bătălia politică și își face propriile jocuri. Cît timp Germania și SUA au fost percepute, la pachet, drept stîlpi ai occidentalismului, nimeni nu și-a bătut capul; ce se întîmplă, însă, în momentul în care interesele celor două super-puteri încep să se cam despartă? Cînd una o ia spre Răsărit, tîrînd România, implicit, fix în direcția de care încearcă să se desprindă, iar alta cere prudență și înarmare tocmai împotriva acestuia?
După revoluție, SUA a demarat dizlocarea influenței rușilor din structurile statului pentru a se insinua ea însăși. Din cauza distanței, americanii au folosit, însă, Germania ca pe un soi de sub-contractor, lăsîndu-i în seamă sarcina de a educa noile generații de lideri.
Pentru asta, Germania a utilizat, în principal, cele două mari fundații ale creștinilor nemți, democrați și sociali, respectiv Konrad Adenauer și Hanns Seidel. Două fundații însumînd un buget anual de – țineți-vă bine – peste 140 de milioane de euro. De aproape un sfert de secol, aceste două fundații se ocupă de instruirea și, adesea, întreținerea a zeci și sute de figuri politice și nu numai, provenind, însă, strict din direcția dreptei autohtone. Marele beneficiar a fost PNȚCD, mai apoi PD-ul lui Băsescu, cel care a și absorbit, de altfel, grosul țărăniștilor după drama electorală din 2000.
(Liberalii au fost nevoiți să se descurce cu mai modesta fundația germană liberală Friedrich Naumann.)
După alegerile din 2014, mulți români se vor fi mirat de reapariția în structurile prezidențiale, guvernamentale șamd a unor figuri precum Constantin Dudu Ionescu, Costin Borc, Marius Bostan, Sandra Pralong, Eduard Hellvig șamd. Mai toți aceștia au făcut parte, însă, dintre ”cursanții” post-decembriști ai instructajului organizat de fundațiile creștin-democraților germani, fiind, deci, oameni de încredere pentru Merkel & comp.
Dacian Cioloș însuși este omul promovat de Franța și Germania în postul de comisar european pentru agricultură, de unde a tranșat disputa marilor subvenții în favoarea celor două state, împotriva opoziției britanicilor. Un ”conformist” nepericulos, în orice caz, nu ca Victor Ponta, în al cărui mandat România a exportat, în premieră pentru ultimele două decenii, mai multe produse agricole decît a importat (2013 și 2014), și care avertiza public, în 2014: ”Marea problemă este că am crescut foarte mult producția de calitate, se exportă în vrac, după care în Austria, Germania se împachetează, se pune chiar ”made in Germany”, ”made in Austria””. Nu mai vorbim de negocierile cu chinezii, a căror intrare pe piața UE dă coșmaruri Germaniei.
Guvernul Cioloș, format din mărunți birocrați bruxellezi – aceiași pe care Marea Britanie îi critică pentru numărul exagerat (cca.170.000, per ansamblu, în ciuda cifrelor oficiale de trei ori mai mici) și pentru lipsa competențelor – nu poate avea alte viziuni decît șeful său. Adică pro-germane.
Despre președintele etnic german nu mai comentăm, deși se remarcă efortul de a baleta echilibrat, de ochii lumii cel puțin, între Germania și SUA.
Și, apropo de fundațiile sus pomenite: în ultimul interviu al Laurei Kovesi, acordat unui ziarist german, aceasta spune, la un moment dat, că DNA derulează programe de training și lucrează tematic împreună cu fundațiile Konrad Adenauer și Hanns Seidel (Un fragment care, interesant, nu a apărut în presa de la noi).
Ori, cele două fundații funcționează pe lîngă două partide politice, fie ele și germane. Exact cum e, spre exemplu, Institutul ”Șincai” al PSD. Iar justiția trebuie să stea deoparte de ORICE influențe politice.
În absența unor informații precise despre natura acestor ”programe de pregătire”, gîndul ne e liber să zboare la felul misterios în care DNA a uitat de dosarul EADS, care poate devoala felul în care companiile germane dau șpăgi pentru contracte, ori la modul în care politicienii populari de la noi, colegi cu creștin-democrații germani, par să beneficieze de o anume protecție în fața procurorilor.
Revenind, peisajul actual de la noi pare să nu mai lase loc de dubii: i-am așteptat decenii întregi pe americani, dar ne-am trezit pe cap cu nemții.
După Brexit, salutăm fericiți eliminarea unei țări care, pe de-o parte a luat apărarea statelor europene mici, deci și a noastră, și care, pe de alta, face parte din axa strategică București-Londra-Washington.
Și dînd asigurări de credință fierbinte exact acelor state ale căror interese economice se ciocnesc zdravăn cu ale noastre.
Sursa: inpolitics.ro
