Bogdan Hossu, preşedintele Confederaţiei Naţionale Sindicale „Cartel Alfa”, a declarat într-un interviu că este împotriva proiectului Roşia Montană. De ce crede tocmai preşedintele celei mai importante organizaţii sindicale că proiectul Roşia Montană nu este binevenit în forma actuală şi cum explică poziţia sa puteţi afla din materialul următor.
Dacă ar fi să daţi răspuns atât din poziţia de preşedinte Cartel Alfa, dar şi de contribuabil, sunteţi pentru sau impotriva proiectului Roşia Montană?
BH:În forma actuală şi la dimensiunile care se fac, inclusiv cu toate riscurile respective, considerăm că avantajele rezultate pentru stat, avantajele rezultate pentru oameni şi din punct de vedere ecologic, dar „ecologic” ca şi cheltuieli potenţiale viitoare, nu justifică o asemenea acţiune.
Astăzi suntem împotrivă pentru că nu sunt asigurate două elemenete importante: unul este legat de beneficiile statului român din exploatarea resurselor neregenerabile, care sunt rezerve strategice şi care ar trebui utilizate cu folos mai mare în viitor, când vom fi capabili să facem un asemenea lucru; al doilea este legat de elementele de siguranţă şi de garanţie în caz de accident sau în caz de sfârşit de activitate. Recuperarea mediului nu va avea resurse suficiente şi ar trebui o dezbatere mult mai clarificabilă legată de acest lucru. Să nu uităm că discutăm de cel mai mare bazin de decantare pentru produse cianurate şi care este structurat fără un fund, stabil, sigur, care să impiedice penetrarea în apele freatice. De asemenea, înseamnă cea mai mare suprafaţă, 400 şi ceva de hectare, reprezentând numai partea cu lac şi de decopertare şi care ar trebui, după terminarea procesului, readusă la starea iniţială. Asta înseamnă valori mari şi pe care garanţia dată astăzi de către companie statului român nu le acoperă.
Dar dumneavoastră vorbiţi acum din perspectiva ecologistului sau a celor preocupaţi de ecologie.
BH:. Nu discut de pe poziţia ecologică, ci de pe poziţia cuiva care va trebui să suporte nişte cheltuieli previzibile, nu legate de accidentul ecologic, ci de recondiţionarea în condiţii normale a zonei respective. În momentul în care nu avem, mă refer la statul roman, garanţii suficiente din partea RMGC, acestea vor fi transferate statului român implicit prin taxele şi impozitele aplicate cetăţenilor din România.
Aţi zis de „forma actuală” şi de „volumul actual”. Aţi putea să explicaţi?
BH:Forma actuală a proiectului de lege acceptă numai 150 de milioane de dolari (aprox. 100 milioane de euro) alocaţi pentru recondiţionarea zonei afectate în urma exploatării în discuţie, sumă care nu înseamnă, tehnic vorbind, din punctul nostru de vedere, decât o sumă infimă în comparaţie cu estimările de costuri presupuse de o atare acţiune. Pentru un lac de 10 ori mai mic, în Canada, suma alocată pentru o operaţiune de reabilitare, oarecum similară, este undeva la un miliard şi jumătate de euro. Ceea ce este important de ştiut de catre cetăţeni este faptul că RMGC, fiind înregistrată cu sediul nu apare a fi o companie care e opozabilă, faţă de care te poţi constitui parte în vederea recuperării unor eventuale prejudicii etc. şi s-ar putea să înceapă operaţia de decopertare şi de creare a lacului şi după cinci ani de zile, să zică „întrerup şi nu mai am resurse”. Din acel moment sarcina pentru reabilitare şi ecologizare îi revine, cel mai probabil, statului şi automat tuturor cetăţenilor plătitori de taxe şi impozite. Nouă tuturor. Nu mai ai cum să acţionezi. De aceea trebuie o garanţie mult superioară celei stipulate în proiect.
Dacă ar fi să amendaţi legea, care ar fi amendamentul pe care l-aţi face?
BH:. Ministerul Marilor Proiecte n-are comisie de dialog social. Proiectul ar fi trebuit discutat clar cu partenerii sociali, patronatele şi sindicatele. Cred că n-ar fi ieşit în forma existentă actualmente şi ar fi ieşit o lege mult mai bună.
Dar dacă ar fi din cum o cunoaşteţi, ce amendamente aţi da? Vă vine unul în minte?
BH:Amendamentele ar trebui să fie radicale. Cum e redactat proiectul de contract acum, are nişte blocaje şi amendamentele n-ar putea să fie modificate, inclusiv cota de participare, care este o chestiune esenţială. Pe evaluarea făcută la cea mai pesimistă proiecţie, se prevede că s-ar scoate 11 miliarde de euro aur, numai aur fără alte elemente, deşi toată lumea recunoaşte că e şi argint într-o cantitate substanţială şi alte metale rare. Dacă ne uităm pe evaluarea Academiei, ar trebui să fie minimum dublă valoarea de venituri din exploatare. Cota care revine statului român este de aprox. 1 miliard.
Suma de 1 miliard este cea care se duce şi la revedenţă sau numai cota aceea de 25%?
BH:Cu totul. Deci sumele sunt foarte mici pentru că restul obligaţiilor, adică taxele şi obligaţiile pentru salariaţi sunt făcute de fiecare investitor şi sunt în cheltuiele prevăzute oricum pentru Gold Corporation. Venitul la bugetul statului ca vânzare de active este mult prea mic, având în vedere că este un avut naţional.
Iniţiatorii proiectului vorbesc de 78% din total venituri în favoarea statului român.
BH:Nu rezultă din calculele făcute.
Dar dacă ar fi peste 78%?
BH:Veniturile sunt de diferite tipuri. Ei fac o creştere a cheltuielilor nejustificate. Se face export de capital prin multe chestiuni din astea. Avem lohn-urile şi structuri de acest fel, care ne-au făcut să învăţăm repede cum se fac mişculaţiile ca o unitate să nu producă nimic şi toate veniturile să fie transferate la o unitate superioară. Să nu uităm că Gold Corporation înseamnă a cincea căsuţă de sus în jos, care coboară pe structură, nu e cea directă.
Şi care e cea directă?
BH:Sunt cinci structuri una într-alta care se plimbă prin Olanda, prin diferite alte ţări, care beneficiază de nişte avantaje ori fiscale, ori hai să spunem că sunt nişte fericiţi din anumite puncte de vedere.
Dar dacă cei care o să citească, o să înţeleagă că Bogdan Hossu este împotriva proiectului aşa cum e propus el astăzi, nu va e teamă că ei, lucrând acolo sau sperând să lucreze acolo, o să aibă o impresie greşită?
BH:Nu mi-e teamă. Problema este următoarea: din punct de vedere tehnic, aş vrea să vă reamintesc că s-au pierdut sute de mii de locuri de muncă în România, fără ca statul să primească nimic legat de acest lucru. Avem cazuri cum este Romplumbul, în care statul a investit în ultimii trei ani 4,3 milioane de euro, mai trebuia să investească 1 milion, l-au închis şi se taie şi s-au pierdut 680 de locuri de muncă. Din acest punct de vedere există pierderi substanţiale din cauza politicilor incoerente. Regret situaţia disperată a cetăţenilor din Roşia Montană, cauzată tot de decizii politice anormale care au făcut ca de 11 ani, din 2002, când s-a declarat zona monoindustrială, să fie de fapt o zonă închisă, în care să nu se mai poată dezvolta nimic. Trebuie să fie o politică de locuri de muncă decentă şi asta implică mai multe lucruri: problema de mediu, de securitate pentru ei şi pentru ceilalţi cetăţeni.
Acum, marea problemă care se pune este că există alte tipuri de programe care s-ar fi putut aplica pentru oamenii din Roşia Montană şi care nu se aplică acolo tocmai pentru că decidenţii politici vor să speculeze conjunctural şi să se justifice prin supranecesitatea acestui lucru. Vă dau exemple de ajutor de stat care se puteau aplica şi în zona respectivă. S-ar fi găsit investitori dacă s-ar fi creat şi facilităţile adecvate pentru a crea nu 900 de locuri de muncă, deşi practic pentru mineri din zonă vor fi probabil numai 300, pentru că ce înseamnă minerit cu exploatarea de suprafaţă şi cu baie?! Înseamnă că au escavatoare, au tehnologii. Marea majoritate va fi în domeniul administrativ şi în domeniul chimic, acestea sunt nevoile pentru un asemenea gen de exploatare. Deci minerii propriu-zişi, în sensul tradiţional, vor fi foarte puţini.
Acum, trebuie să recunoaştem necesitatea de a crea locuri de muncă pentru aceşti oameni, dar există ajutorul de stat. Avem cazuri în care au venit şi au făcut o investiţie de 60 de milioane, s-a dat acest ajutor de stat de 25 de milioane, s-au creat 350 de locuri de muncă. Facem un calcul şi vom constata că relativ cu bani puţini (atenţie: bani puţini înseamnă că i se dau facilităţi fiscale, e din banii lui pe care statul nu-i mai ia, deci fără ca statul să mai dea bani, fără să-şi asume riscuri), se pot crea, prin anumite politici, locuri de muncă.
Asta dacă există preocuparea exclusiv pentru locurile de muncă. Dar dacă există şi preocuparea pentru a atrage nişte venituri cum ar fi cele din exploatarea aurului?
BH:Veniturile din exploatarea aurului, dacă ne uităm la ce dă studiul respectiv, sunt comparativ egale cu veniturile din taxe şi impozite aplicate lui Gold Corporation. Pentru cele 900 de locuri de muncă. Mai există şi al treilea aspect, pe care l-a ridicat preşedintele ţării, în care se doreşte ca acest aur să fie cumpărat de banca naţională a ţării. N-aveam nevoie de acest aur. În condiţiile în care am fi avut industrii şi tehnologii cum ar fi, de exemplu, cele de electronică şi microelectronică, care să permită valorificarea superioară a acestui aur, atunci s-ar fi impus achiziţionarea lui.. Aurul, în ziua de azi, presupune cheltuieli cu marcarea, transportul, tezaurizarea. Aceste cheltuieli trebuie justificate în faţa contribuabilului. Aurul nu mai generează la rândul lui bani, aurul poate genera pierderi atunci când nu ştii pentru ce l-ai cumpărat.
Înţeleg că sugeraţi că dacă ar fi să cumpărăm acest aur, oricum plătim cu 6% mai mult decât l-am lua de pe piaţa liberă, aşadar cele 6% din redevenţe oricum nu se dau?
BH:Nu se dau. Şi ce facem cu aurul? În afară de cheltuielile de depozitiare, aici sau în altă parte? Astăzi, din punct de vedere al politicilor, consilierul BNR a explicat foarte clar, nu mai există acea nevoie de acoperire în aur a monedei naţionale.
Ceea ce este semnificativ vis-a-vis de aur este că el rămâne valoric foarte important, mai ales prin prisma evoluţiilor din domeniul microelectronicii. Aurul va rămâne foarte valoros şi pentru că va fi un component indispensabil viitoarelor generaţii de microcipuri.
Problema este că nu avem aceste industrii prezente în România. Deci, a stoca astăzi înseamnă a cheltui nejustificat şi a lăsa în continuare în sărăcie cetăţenii.
În cocluzie, mi se pare mult mai util să investim în alte tipuri de locuri de muncă şi care să genereze taxe şi impozite imediat.
Să nu uităm că dacă am asimila mai bine fondurile europene, în loc de 22% cât a fost pe perioada 2007-2012, dacă am absorbi de exemplu 10% în plus, în perioada urmatoare am scoate mai mulţi bani la bugetul de stat decât după 14 ani de exploatare în chestiunea în discuţie.
