Unde-i LEGE nu-i tocmeală
Probabil, Radu Moraru ar fi preferat o polemică directă cu guvernatorul BNR. Nu este însă posibilă, pentru că nicăieri în lume Guvernatorul unei Bănci Centrale nu polemizează. Și apoi, conform LEGII, deciziile Băncii Naționale sunt pregătite de direcțiile de specialitate, trecute prin Comitetul de Supraveghere și prin Comitetul de Politică Monetară, după care sunt votate în „Consiliul celor 9”, în care Guvernatorul este doar primul dintre egali – având un singur vot, fără să aibă și drept de veto. Or, reproșurile pe care i le-a făcut Radu Moraru Guvernatorului nu au cum să fie separate de Banca Națională și nici de ce trebuie să facă și de ce nu trebuie să facă această instituție fundamentală a statului, cum o definește LEGEA. Aici se cantonează, de altfel, și preocuparea mea.
Ce n-a înțeles însă Radu Moraru este că eu nu i-am trimis un drept la replică. I-am scris, pur și simplu, incitat de dezbaterea ce se înfierbântase la “Nașul Tv”. Desigur, în dorința de a introduce în discuție un mare absent: LEGEA. Fără apel la LEGE dezbaterea nu avea cum să-și atingă țelul. E normal, așadar, ca oricine învinuiește Banca Centrală să menționeze și LEGILE pe care consideră că le-ar fi încălcat.
Despre cadrul general al raporturilor Băncii Naționale cu LEGEA sper să discutăm în zilele următoare. Acum însă mă grăbesc să răspund unei nedumeriri a lui Radu Moraru, care scrie: “Întrebarea mea este una singură: ARE VOIE BANCA SĂ VÂNDĂ în străinătate sau în țară, CREDITUL unui român, unui SRL?!?”…
Răspunsul nu are nicio legătură cu nimic din ceea ce vrea ori nu vrea Guvernatorul BNR, cu deciziile Băncii Naționale, cu simțirea mea, cu ce gândesc sau simt eu ori cu avântul lui Radu Moraru, care vorbește de justiție cu spatele la LEGE.
Răspunsul la întrebarea adresată de Radu Moraru nu poate fi însă decât sec și rece: DA! ARE VOIE! Și dacă s-ar da peste cap Banca Națională, tot nu ar putea să schimbe această realitate. Pentru că e LEGE!
Da, am putea să discutăm despre lege. Dacă e dreaptă sau nu, dacă e bună sau nu. Dar Radu Moraru vrea să discute despre Guvernatorul Mugur Isărescu. Și-l învinuiește că nu i s-a opus Dreptului Civil, care de 2000 de ani întoarce roata, schimbând radical ceea ce legislatorii romani au gândit și au stipulat în această materie. Și anume: creditul este legat strâns de persoana creditorului și nu poate fi detașat. Dacă în România anului 2015 ar opera Dreptul Roman, răspunsul pe care îl așteaptă Radu Moraru ar suna simplu: “NU! NU ARE VOIE!”… Numai că, în timpul care a trecut de când romanii legiferau că un credit este nedetașabil de creditorul său, acum mai bine de 2000 de ani, lumea s-a schimbat. Romanii înșiși acuzau corsetul acestei reglementări și au început s-o nuanțeze. De atunci și până astăzi, când legile civile din întreaga lume recunosc dreptul unui creditor de a-și vinde titlul (creanța asupra debitorului) unui cesionar, care devine astfel noul creditor, lumea a trecut prin milioane și milioane de experiențe. Până s-a ajuns la codurile civile de astăzi, cu substanțiala contribuție a dreptului francez, a celui german și a multor altor sisteme de drept.
“Detașarea” creditorului de titlul lui asupra unui debitor, numită în dreptul civil „cesiune de creanță” – așa-numita „externalizare” – implică un aranjament perfect legal între trei părți: 1) cedentul – în cazul pe care îl discutăm, banca comercială care a dat creditul și acum vrea să-l vândă ori deja l-a vândut; 2) cesionarul – partea care cumpără creditul și devine „noul creditor”; 3) debitorul cedat – persoana care a primit creditul, l-a garantat (eventual cu un bun imobil ipotecat) și este ținută acum de obligația de plată. Iar încasarea dobânzii de către cesionar, devenit „noul creditor” în baza creanței cedate, se traduce, corect, în vânzarea, odată cu creditul, a tuturor drepturilor pe care cedentul le avea față de debitor în virtutea relației contractuale încheiate. Astfel, în interpretarea art.1568, a art. 1575 și art. 1576 din Noul Cod Civil, rezultă că cesionarul poate pretinde tot ceea ce primea cedentul de la debitor, iar dobânda și alte drepturi aferente creanței, devenite scadente, dar neîncasate încă de către cedent, se cuvin cesionarului cu începere de la data cesiunii. În fapt, cesionarul nu derulează activitate de creditare, ci doar valorifică drepturile pe care le-a dobândit în virtutea unei modalități legale de transmitere a obligațiilor. Iar obligația debitorului este asumată prin acordul său de voință exprimat și formalizat prin încheierea contractului inițial de credit cu cedentul. Subiectul în discuție îl reprezintă, deci, modul în care debitorul cedat, în condițiile prevederilor legale anterior invocate, acceptă sau nu derularea în continuare a relației sale contractuale cu instituția cesionară. În acest context, dacă este nemulțumit de noua relație creată, orice debitor “cesionat” are la îndemână calea sesizării, pe de o parte, a instituțiilor de control administrativ (Autoritatea Națională de Protecție a Consumatorilor), iar, pe de alta, a instanțelor de judecată, în scopul protejării drepturilor și intereselor sale contractuale.
Banca Națională a României nu are însă nicio prerogativă, nici un drept de a se pronunța în legătură cu aceste aspecte. De ce? Fiindcă ele nu se circumscriu, prin LEGE, cerințelor de supraveghere prudențială.
Dincolo însă de cadrul comun al Dreptului, materializat în România, așa cum am notat deja, prin dispozițiile Noului Cod Civil, două legi speciale întăresc libertatea creditorului de a se „detașa” de credit, vânzând creanța asupra debitorului.
Legea nr.93/2009, art.2, al.2, stipulează: “este interzisă desfășurarea cu titlu profesional a activității de creditare de către alte persoane decât cele prevăzute de lege: instituții de credit și instituții financiare”. Iar la al.3 adaugă: “achiziționarea portofoliilor de credite, cu excepția situației în care creditele sunt încadrate în categoria pierdere sau a cazului în care portofoliile achiziționate sunt afectate garantării emisiunii de instrumente financiare securizate, este permisă doar instituțiilor de credit și instituțiilor financiare.” De unde se deduce, clar, că atunci când în cauză sunt credite neperformante, cesiunea (vânzarea) este posibilă și către un SRL.
Se aplică acest regim juridic și creanțelor ipotecare (deci și celor rezultate din contracte de credit ipotecar pentru investiții mobiliare) încadrate în categoria pierdere? Dificultatea de interpretare în acest caz este legată de faptul că art.24, alin.1 din Legea nr.190/1999 limitează cesiunea creanțelor ipotecare doar către instituții echivalente cedentului (de la bancă la bancă) ori către alte instituții supuse supravegherii prudențiale și controlului instituțiilor abilitate prin lege. Și cum atât doctrina, cât și jurisprudența nu au ajuns la o abordare unitară, în practică, adeseori, nici soluțiile nu sunt unitare. Cum însă art.2 alin.3, din Legea nr.93/2009 acoperă – prin formularea sa generală “achiziționarea portofoliilor de credite” – este corectă interpretarea că încape aici inclusiv problematica creanțelor ipotecare pentru investiții imobiliare. Era însă în firea lucrurilor să câștige norma mai nouă, (Legea 93/2009) care nu distinge între categoriile de credit. S-ar putea, așadar, trage concluzia că și creditele bune ar putea fi supuse cesiunii de creanță către un SRL oarecare. Și totuși, în ceea ce privește portofoliile de creditele ce nu sunt încadrate la categoria pierdere, se poate observa, din analiza textelor de lege menționate, că acestea pot fi cesionate doar către instituții de credit sau către IFN-uri.
Așa vorbesc LEGILE! Vorbesc, în egală măsură, pentru Banca Națională, pentru băncile comerciale, pentru IFN-uri, pentru Radu Moraru, pentru mine, pentru oricine din această țară. Dacă vrem să fim corecți, orice analiză pe tema invocată în cuprinsul întrebării lui Radu Moraru de aici trebuie să înceapă. De la ce vor LEGILE! Altfel, pierdem legătura cu realitatea.
Adrian Vasilescu
