Era vara si-mi intrase nisip in tenisi. Valurile se spargeau la cativa metri in spatele meu, dar nu le auzeam. Din cand in cand, eram orbit de reflectoarele de pe scena care maturau plaja, simtindu-ma ca un evadat urmarit de gardieni.
Era sfarsitul anilor ’90, un concert rock la Costinesti. Venisem cu mai multi prieteni care-mi spusesera ca Vita de Vie e o formatie tare. N-auzisem de ea. M-am distrat la concert, dar dupa aceea nu m-am mai intersectat cu muzica acestei trupe. Si asta din vina mea!
In urma cu un an, eram prezent la sedinta cu parintii, la scoala fiicei mele. Era sfarsitul clasei a patra. Ma asezasem in a treia banca de pe randul de la mijloc. In prima, pe randul de la perete vad o figura cunoscuta. Degeaba mi-am stors creierii sa-mi dau seama cine e. Neam. Am intrebat copilul acasa daca are un coleg nou si ea mi-a zis ca da, mai multi, au venit patru copii. Le stia doar prenumele, asa ca am ramas cu acea senzatie de jena ca nu am salutat pe cineva pe care-l cunosteam.
La cateva zile, sotia mea mi-a spus ca fiica noastra e colega cu fiul lui Adrian Despot. Mi-a luat cateva secunde sa fac legatura dintre nume si figura. Am realizat ca e parintele din prima banca, concentrat si atent la ce ne spuneau invatatoarele.
Intr-o conversatie cu Maria, fiica mea, i-am spus ca e colega cu baiatul unui star rock. M-a privit uimita si m-a intrebat in ce formatie canta. I-am spus de Viata de Vie. S-a uitat la mine neincrezatoare si a zis ca n-a auzit niciodata de formatia asta. „Pink e vedeta rock!” Si discutia s-a incheiat.
M-am simtit un pic descumpanit si m-am gandit ca poate are dreptate. La noi, vedetele rock sunt un fel de preoti ai muzicii. Se insoara, au copii, sunt responsabili. Nu apar in tabloide, nu se imbata, nu iau droguri. Canta din pasiune si nu castiga mare lucru de pe urma muzicii lor.
Fanii rockului din Romania sunt la fel de speciali ca si vedetele lor. Se duc la concerte, dar nu sunt atat de multi incat sa poata sustine un fenomen. Pe radio, nu prea sunt difuzati, la posturile TV de muzica nu au loc de solistele in costume de baie cu voci fabricate pe computer, ieftine si de mare succes.
Nimeni nu plateste pentru muzica in Romania. E gratis, pe Net. Pentru rock, cu atat mai putin. Asa ca nu va intrebati cum de-au esuat fani si formatii intr-o hala de fabrica fara geamuri, fara usi, in care intrarea era, de asemenea, gratis.
L-am intalnit din nou pe Adrian Despot la un concurs scolar in care erau implicati copiii nostri. Acum stiam cine e si-am schimbat cateva vorbe. Am fost fericit sa cunosc un tip inteligent, puternic, concentrat, atent si atasat de copii.
Sambata trecuta, dimineata la ora 7, o postare pe Facebook anunta ca „Adrian este OK, a ajuns acasa!”, mesajul fiind scris de sotia lui. Un fior de spaima m-a facut sa realizez brusc ca drama din acel club ne va afecta pe toti. Ca, intr-un fel sau altul, fiecare dintre noi aveam pe cineva in Colectiv.
Am realizat, in sfarsit, cautand pe Google, ca „Basu’ si cu toba mare” a fost un mega hit si ca s-a strecurat in cultura populara, devenind o borna a rock-ului romanesc.
Adrian Despot nu vrea sa fie un lider al protestelor din Piata Universitatii, nu vrea sa candideze, nu vrea sa faca politica. A scris chiar el toate astea intr-un mesaj emotionant.
A salvat oameni si nu a postat poze pe Facebook de la locul tragediei. A suferit pentru ca multi prieteni de-ai lui au murit in incendiu si mai multi, fiind internati in spitale.
Dar, in opinia mea, Adrian Despot este si va ramane simbolul acestei miscari nascute din tragedie si disperare. Din pacate, pe umerii lui, fara sa-l intrebe nimeni, s-a asezat o povara mai mare decat aceea de a fi un muzician desavarsit sau un parinte responsabil, el poarta povara de a nu-i dezamagi pe cei care i-a salvat, pe cei care au fost afectati de tragedie si pe cei care au iesit in strada.
Klaus Iohannis a facut bine ca l-a rugat sa vina la Cotroceni, consultarile cu societatea civila nu aveau nicio valoare daca Batman nu era acolo. Am fi ramas cu discursul incoerent al lui Liviu Mihaiu si cu senzatia ca am fost pacaliti din nou.
Ma bucur ca-l cunosc si, daca o sa-l mai vad la vreo sedinta cu parintii, o sa-i strang mana si o sa-i multumesc. Fara oameni ca el, domnul Victor Ponta si domnul Gabriel Oprea ar fi pozat inca in cetateni respectabili.
Eroismul si modestia lui i-au doborat!
Sursa: ziare.com
