Motto: “Să vedeți ce omor vă dau după campanie!” George Băeşu, prefect de Vrancea, fost ziarist, cumătru al lui Marian Oprişan, către un jurnalist al Ziarului de Vrancea în campania electorală din 2004. În prezent, Băeșu este preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în Guvernul Ponta.

Pentru prima dată de când se află în fruntea judeţului Vrancea, Marian Oprişan se apropie de data scadenţei, cel puţin pentru o mică parte din relele la care s-a dedat. Nu şi pentru cele la fel de grave în care a vrut să anihileze vocile incomode ale presei vrâncene. În fond, nu a plătit niciodată pentru asta şi sentimentul impunităţii i s-a suit la cap, crezându-se la adăpost de orice sancţiune, atât pe linie politică cât juridică. Poate de aceea, în aşteptarea sentinţei de la Cluj, cel care îşi face de cap în Vrancea ca pe propria moşie de peste 20 de ani, a demarat o campanie media prin care încearcă să pozeze în victimă. A început să posteze pe Facebook filmulețe în care se dă victima lui Băsescu, trimite scrisori deschise noului președinte, în care pozează ca victimă a DNA-ului, iar pe 28 ianuarie a apărut în emisiunea bine securizată “Jocuri de putere” de la Realitatea TV, încercând să pozeze într-o victimă ingenuă a presei. Truc ieftin, politicianist, operaţiune de PR. Cum unele lucruri se iartă dar nu se pot uita, în postura mea de jurnalist călit în tranșeele presei locale vreau să ne aducem aminte împreună cum Oprişan a demonstrat o rea-credinţă fără seamăn în relaţiile cu presa, cum a încercat în mod primitiv să calce în picioare orice idee de libertate a cuvântului scris, cum ani de zile a asmuţit instituţiile statului pe cei care au avut curajul să scrie conform conştiinţei lor, conform reperelor morale şi deontologice ale profesiei. Acum, după 13 ani, s-a cam uitat că în acei ani tulburi abuzurile comise de Oprişan şi clica lui au făcut înconjurul lumii şi doar intervenţia organismelor internaţionale a pus capăt barbariilor.

Când vrei să compromiţi, de fapt te compromiţi 

Nu aş fi scris acest articol care mă privește direct dacă Oprişan nu brava fariseic în emisiunea moderată de Rareş Bogdan povestind despre cum s-a folosit de ziarişti, aflaţi pe statul lui de plată, împotriva ziariştilor pe care dorea să-i compromită. Evident că nu a avut cine să-i pună întrebări, să-i pună în faţă imaginile macaralelor primăriei Focşani smulgând chioşcurile de care erau legaţi cu lanţuri colegii mei de la Ziarul de Vrancea şi care au fost mediatizate de CNN şi Euronews.

Oamenii mai bine informaţi ştiu că Oprişan nu s-a mulţumit doar să confişte un ziar, în aprilie 2002, şi să declanşeze cunoscutul atac de tip raider împotriva unei echipe de jurnalişti fără afiliere politică, ci şi-a dus mai departe opera şi contra corespondenţilor incomozi din presa centrală. Eram reporter al Evenimentului Zilei în judeţ, în anii în care acest ziar reprezenta un etalon al presei și o adevărată forţă mediatică. Mă număram printre puţinii jurnalişti care scriau în presa naţională despre modul sovietic în care actualul inculpat DNA se folosea de banii publici, de resursele şi de instituţiile judeţului. Aveam 26 de ani şi voiam să trăiesc într-un judeţ altfel, însă jurnalismul avea să-mi arate curând şi reversul medaliei. Oprişan a încercat mai întâi să mă dea afară de la EvZ, dar directorul Cornel Nistorescu – căruia îi mulțumesc acum- a refuzat să mă concedieze la comandă politică, aşa cum a făcut şi Corneliu Condurache, proprietarul Ziarului de Vrancea, atunci când Oprişan i-a cerut direct să dea afară trei jurnalişti cu peniţa mai ascuţită, Lidia Grosei, Ciprian Bobeică şi Ramona Grigore. Apoi, m-a dat în judecată, pentru zeci de articole, acuzându-mă, printre altele, că i-am dereglat “barometrul psihic și pacea sufletească”, “zbuciumul interior” al baronului fiind evaluat la 2 miliarde de lei. Cu şi fără avocat, am câştigat în final toate procesele.

Situaţia a devenit cu adevărat gravă abia atunci când, în iulie 2002, şi-a pus ciracii să mă ameninţe cu moartea zile în şir, de la posturi telefonice publice. “Dacă îl mai iei pe domnul presedinte la puricat prin ziare, te-ai putea trezi cu un sicriu la uşă” sau “Am cumpărat cuțitul cu care o să te omor”, îmi spunea o voce de bărbat de la celălalt capăt al firului. Cum am continuat să scriu, şi-a pus scribii să compună câteva articole mizerabile despre mine, iar ziarele tipărite le-a dus în satul părinţilor mei, aruncându-le vecinilor peste garduri. A dat inclusiv un anunţ la mica publicitate care suna chiar aşa: “cumpăr orice material compromiţător cu corespondenta EvZ în Vrancea”. Şi pentru că tot nu m-am lăsat intimidată, Oprişan se pregătea să-mi aplice lovitura de graţie, un linşaj mediatic care să mă reducă defintiv la tăcere. Aşa apărut din nou vehiculata înregistrare video de la o petrecere de revelion a unor tineri din 1995, între care mă aflam şi eu, înregistrare vândută presei de scandal pe post de “material compromiţător cu jurnaliste care dansează dezbrăcate”. Înainte de asta, Oprișan m-a chemat la Consiliul Județean “să negociem” și caseta va fi uitată. Am refuzat categoric și am înregistrat convorbirea telefonică cu tentativa de șantaj, punând imediat reportofonul la ureche. A doua zi, cu această casetă i-a trimis să mă desfiinţeze la OTV pe doi jurnaliști vrânceni, “invitați speciali” ai lui Dan Diaconescu: Traian Negulescu, fost redactor şef la Monitorul de Vrancea, demis în urma scandalului, actualmente onorabil director PSD la Cultură și omul care gestionează imaginea publică a lui Oprișan, şi fostul corespondent al TVR în Vrancea, defunctul Ion Repede, autorul imaginilor, nimeni altul decât ruda Valeriei Teodorescu, fost director economic al CJ Vrancea, soţie de judecător şi inculpată în dosarul de la Cluj alături de Oprişan. Ce a urmat a intrat în istoria abuzurilor comise de politicieni împotriva presei.

Oprişan recunoaşte la televizor ce a negat ani în şir

Clubul Român de Presă (CRP), o voce de care se ţinea seama atunci şi din care făceau parte încă toţi greii condeiului, a dat un comunicat de presă în care spunea că “violarea vieţii private se vădeşte drept cea mai recentă metodă de presiune asupra ziariştilor incomozi”. “Lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât este vorba despre demnitari ai Statului, sustinuţi politic de către partidul de guvernământ. Astfel, avem toate motivele să credem că recenta difuzare a unei casete asa-zis compromiţătoare, care o viza pe Silvia Vrînceanu, corespondent al ziarului Evenimentul zilei în judetul Vrancea, nu ar fi avut loc dacă ziarista nu ar fi publicat mai multe articole legate de abuzurile președintelui Consiliului Județean şi şef al organizaţiei locale PSD, Marian Oprisan.”, arăta CRP.

Atacurile au încetat abia după ce secretarul general al organizaţiei internaționale Reporters Sans Frontieres, Robert Menard, i-a trimis o scrisoare premierului Nastase: “Vă cerem să chemaţi la ordine personalităţile politice din cadrul Partidului Social Democrat responsabile pentru această campanie. Este intolerabil ca un jurnalist de opozitie să devină ţinta unui atac personal din pricina celor publicate de ziarul la care lucrează”. Ambele organizaţii cereau ca cei vinovaţi să fie sancţionaţi “ferm şi exemplar”.

După ce a negat ani în şir orice implicare, susţinând că mi-am pus colegii de redacţie să mă ameninţe pentru a-i face lui rău, Oprişan recunoaşte la Realitatea TV că el s-a aflat în spatele campaniei de intimidare şi şantaj de la OTV, “vehicul media folosit adesea pentru promovarea unor campanii de discreditare a diferitelor personalitati publice, ca și pentru cultivarea unor idei cu caracter antidemocratic – extremist, xenofob, antisemit”, după cum atrăgea atenţia CRP. Mărturisirea lui Oprişan vine după ce, pe blogul personal, Adrian Năstase admite că nu a fost suficient de ferm cu personaje de teapa baronului de Vrancea, care trimitea casete la televiziuni pentru a compromite ziarişti. Mărturisirea lui Oprişan este şi o palmă pe obrazul şefilor Poliţiei şi Parchetului din Vrancea care l-au acoperit mereu, închizând dosarele pentru şantaj şi ameninţare pentru că nu au depistat “făptaşul“. La vremea respectivă, şefii Poliţiei făceau presiuni pentru a-mi retrage plângerile, în schimbul unor “exclusivităţi judiciare”. În viziunea lor de parteneri de vânatoare baronali şi comeseni ai ospeţelor bahice de după, Oprişan nu avea nici un amestec, nu purta nici o vină. Ce pot să spun acum este că nu m-am considerat niciodată victimă lui Oprişan şi am continuat să scriu critic şi să-mi fac din jurnalism o profesiune de credinţă. Acesta a fost, de fapt, câştigul meu şi pedeapsa pe care cred că şi-a primit-o Oprişan.

Ani negri pentru presă

În 2001-2004, şi la nivel naţional acceaşi atmosferă represivă era la ordinea zilei, presa era supusă la presiuni uriaşe, ziariştii erau intimidaţi, hărţuiţi, ameninţaţi şi chiar bătuţi, iar guvernul Năstase nu accepta criticile defel. Erau anii în care PSD folosea bugetul de stat pentru a cumpăra presa, inclusiv prin restrângerea accesului jurnalistilor independenţi la informaţiile publice, controlul publicităţii şi subminarea distributiei presei nealiniate. Asta în ciuda faptului că acelaşi guvern depunea eforturi în procesul de aderare la UE. Probabil se ghida după zicala cu pe-afară să fie vopsit gardul, căci înlăuntru e…leopardul. De exemplu,numai în 2003, potrivit Agentiei pentru Monitorizarea Presei, în România au fost bătuţi 16 ziarişti, fiind înregistrat cel mai mare număr de agresiuni şi ameninţări cu moartea. Potrivit promisiunilor făcute de Năstase la Bruxelles, până la 31 mai 2003 trebuia să se încheie “soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor privind agresiunea împotriva jurnaliştilor şi informarea opiniei publice asupra modului de soluţionare”. Evident, că agresorii nu au fost găsiţi niciodată, altfel, poate, acum specia baronului local ar fi fost pe cale de dispariţie, aşa cum cerea, în limbaj diplomatic, directorul de atunci al Direcţiei pentru Extindere a Comisiei Europene, Eneko Landaburu, demnitar european care a refuzat ostentativ să se afişeze alături de controversatul baron local la vizita făcută în Vrancea, în ianuarie 2003. Referindu-se la corupţie ca la o frână în efortul de integrare al României în UE oficialul european a transmis un mesaj care a facut vâlvă în presa vremii:  “Trebuie ca împreună să luptăm împotriva celor care fură de la societate. Nu putem trăi în democratie şi libertate în mijlocul hoţilor. (…) Cine are urechi de auzit să audă…”, le-a spus el ziariştilor vrânceni.

Baronul local. O încercare de definiţie

La Realitatea TV Oprişan a încercat şi câteva explicaţii nereuşite despre cum a ajuns în postura de prototip al baronului local. Puţini îşi mai amintesc, dar titulatura de baroni le era rezervată la început lupilor tineri din PD-ul lui Petre Roman, gen Radu Berceanu, Alexandru Sasu, Bogdan Nicolae Duvăz, cărora li se spuneau aşa pentru că erau percepuţi ca foarte influenţi politic, bogaţi, dar şi pentru că emanau un profil reformist, pragmatic, chiar capitalist. A existat la un moment dat chiar un iz apreciativ în simbolistica acestui termen.

Proiecţia termenului de baron înspre ţarcul cu specimene PSD s-a realizat când s-a constatat că, mai ales în zonele sărace ale ţării, s-au ridicat lideri judeţeni nefinisaţi, neciopliţi, grosolani, cu o educaţie sumară, dar cu o putere absolută în arealul lor de influenţă. Să luăm câteva exemple. Bebe Ivanovici, baron de Ilfov, şcoală zero, tupeu maxim. A pus pe picioare fabrica de revoluţionari de profesie din România. Pentru un deget rupt, şi-a rezervat titlul de rănit în Revoluţie. Bebe Certificat, aşa cum era poreclit, a împărţit pământ cu toptanul şi s-a ales cu doar 1 an închisoare pentru abuz în serviciu, graţiată însă. Dumitru Sechelariu, primarul Bacăului, îşi alinta supuşii cu apeletivul guvizi, pentru că asta era părerea lui despre cetăţeanul băcăuan.Tăticul păcănelelor şi al lanţului de magazine Selena dădea petreceri de ziua de naştere în care invita tot oraşul la mici şi bere. Este celebră în epocă remarca lui Iliescu scârbit de spectacolul de prost gust: ”Are mentalitate de vătaf care cheamă sărăcimea să-i dea boabe”. Nu a ştiut să îşi gestioneze decăderea şi a murit frustrat, bătând tribunalele ca să scape de justiţie, “cu sufletul întunecat”. Dar poate că cel mai bine reprezintă specia Nicolae Mischie de la Gorj care nu îşi mai încăpea în piele de titluri universitare câştigate peste noapte, devenit şi rector de Tîrgu Jiu, când prea plin de el, omul îndemna părinteşte: “În vârful acestui pix este bugetul comunei. Dacă vreţi ca acest pix să îl scrie mai mare votaţi cum trebuie.” Tipic exemplu de democraţie baronală! Cum a fost debarcat, nimic nu l-a mai oprit în drumul spre puşcărie, condamnat pentru corupţie. Sic transit Gloria mundi. Aceştia sunt colegii lui Oprişan, sau mai noii Nicuşor Constantinescu, Gheorghe Bunea Stancu, Adrian Duicu, şi nu Klaus Iohannis, de a cărui imagine perfid încearcă să se lipească.

De ce a rezistat Oprişan? 

Pentru că a fost protejatul lui Miron Mitrea şi al deputatului de Vrancea de atunci, celebrul ofiţer de Securitate şi apropiat al lui Năstase, Ristea Priboi. Aşa a ajuns Oprişan mare, iar indecizia, şovăiala liderilor centrali, a făcut ca Vrancea să fie arătată cu degetul de autorităţile americane, în două rapoarte de ţară ale Departamentului de Stat al SUA, din cauza încercărilor repetate ale pesediştilor locali de a reduce la tăcere presa independentă. Vor uita vreodată colegii mei Mihai Boicu, Alice Munteanu, Sebastian Oancea, Dan Chiriac, Gabriel Sava şi alţii jignirile lui Oprişan, cum că “ziariştii gândesc cu ficatul”, ameninţările voalate ale şefului Poliţiei cu concedierea rudelor unor jurnalişti, sau pe cele făţişe, golăneşti de genul “Să vezi ce omor vă dau după campanie!”, lansate de George Băeşu, fost jurnalist, ex-prefect şi cumătru al lui Oprişan? Toate acestea în perioada în care în fruntea guvernului se afla acelaşi Năstase pe care Oprişan nu s-a putut abţine în emisiune să arate cât de mult îl detestă. I-a făcut întodeauna plăcere să dea în cei căzuţi şi să se gudure pe lângă mai marii zilei. Doreşte să se răzbune pentru faptul că Năstase l-a umilit, l-a pus la colţ.

A fost la un pas să fie izgonit din politică asemeni lui Mischie, Bebe Certificat sau Sechelariu. I-a trecut glonţul pe lângă tâmplă, dar nu s-a lăsat intimidat, ba chiar a prosperat și a devenit între timp chiar și licentiat în științe politice. Şi-a ridicat un palat evaluat la multe milioane de euro, evident, pe numele mamei sale, dă câte 5- 6 petreceri pe an în centrul oraşului, toate pe bani publici, unde elevii sunt aduși pentru a-i scanda numele, şi este renumit pentru modul în care jecmănea oamenii de afaceri sub masca unor contracte de sponsorizare, trimise chiar prin intermediul Fiscului. Sub mandatul său, Vrancea este la coada ţării la capitolul dezvoltare. Gândiţi-vă ce ar fi însemnat el fără politică şi, mai ales, cum ar fi arătat Vrancea fără el. Ar mai fi multe de zis pe acestă temă. O blocadă informaţională şi economică s-a instituit contra Ziarului de Vrancea de atunci şi până în zilele de azi chiar dacă baronii s-au mai rafinat în acţiunile de sabotare a presei incomode. Şi dacă azi Oprişan dă piept cu primul verdict al Justiţiei, să ştiţi că multe din paginile rechizitoriului au ca punct de plecare anchete publicate în ziarul pe care-l conduc ca redactor şef de 12 ani. Cine știe, poate de aceea se consideră victimă a presei. Dar noi am dorit doar să ne facem bine treaba. Ne dorim acelaşi lucru şi în legătură cu Justiţia.

 

Sursa: romaniacurata.ro