Autonomie

Din cind in cind, fantomele de secol 19 ale nationalismului maghiar au mici spasme vitejesti. Atit asteapta fantomele – la fel de bataioase – ale nationalismului valah. Iresponsabili de ambele parti se grabesc sa toace subiectul, sa declanseze alarma, sa framinte cu lacrimi aluatul urii.

Andrei Plesu

Evident, niciun om cu mintea intreaga nu poate lua in serios vocalizele revendicative ale cite unui politician aflat in campanie, sau ale cite unui provincial sentimental. Europa de azi nu mai redeseneaza granite, sovinismele paseiste nu mai prind, bizdicul imperial e ridicol. Altele sunt problemele lumii de azi. Dar pentru oamenii politici si pentru gazetarii pofticiosi de subiecte tari, ocazia e grandioasa. Nu trebuie ratata. Incruntatura, obida, ragetul, falcile inclestate, pumnul spre cer si folclorul militant infloresc. E ceasul lor!

Observ insa ca, atenti pina la insomnie cu pretentiile autonomiste ale secuilor, nu mai luam nota de luptele pentru ”autonomie” care se desfasoara pe diferite paliere, intre romani. Romania nu are nevoie de straini pentru a se dezmembra. Se farimiteaza singura. Cu pasiune, cu furie, cu antren. Uitati-va la razboiul ”de secesiune” dintre presedinte si premier. Aveti cumva senzatia ca ei reprezinta aceeasi tara? Unul zice hais, altul cea. Unul anunta succesul unor negocieri de interes national, celalalt se grabeste sa vorbeasca de esec. Unul propune sa cerem in scris intrarea in spatiul Schengen, celalalt zice ca un astfel de document e superfluu si ca ar fi de preferat un inventar al faptelor care justifica cererea noastra (subinteleasa).

Opozitia vrea cu Europa, majoritatea parlamentara vede in Uniunea Europeana un echivalent contemporan al Portii Otomane. Parlamentul vrea sa fie ”autonom” juridic, justitia vrea sa fie ”autonoma”, parlamentarii vor sa fie tratati diferit (adica ”autonom”) fata de cetatenii obisnuiti. ANI e acuzata de prea multa autonomie. Prea ”autonom” e si DNA-ul, sau, mai bine zis, e dependent de cine nu trebuie. Nici CNA-ul nu e destul de ”autonom”. Presa se da si ea ”autonoma” si organizeaza mari turniruri intestine. Furia anti-romaneasca a ungurilor e juvenila fata de furia lui Badea contra lui Turcescu sau Striblea. Ati auzit vreodata un reprezentant al minoritatii maghiare strigind in gura mare ca doreste adversarilor sai ”sa moara in chinuri”? Pina sa ne cotropeasca vecinii de la apus, s-ar putea sa ne casapim intre noi, sa le oferim pe tava o ”tara pustie”.

Politicienii nu vor sa faca politica. Vor – Mircea Diaconu dixit – ”sa muste, sa rupa”. Din carnea navalitorilor panonici? Nu, ci din carnea unor ”frati romani”! Cind vezi ce spun pedelistii despre uselisti si uselistii despre pedelisti, sau cind auzi ce spun unii liberali despre alti liberali si unii pesedisti despre unii liberali, sau unii liberali despre unii pesedisti, cind vezi ”marile manevre” ale colonelului Dogaru (contemplate cu simpatie, daca nu chiar incurajate prin acord scris, de guvernanti), cind auzi cum vorbeste Gigi Becali cu unii compatrioti si, mai ales, cu unele compatrioate, cind vezi cum dau de pamint unii cu altii politicienii invitati la diverse talk-show-uri, cind vezi cum vorbeste, uneori, presedintele tarii despre unii din cetatenii sai si cum vorbesc unii romani despre presedintele lor, sfirsesti prin a te intreba cite Romanii exista? E Romania reprezentata cu adevarat de actualii ei parlamentari europeni? Scena e invadata de personaje de mina a treia si a patra care invoca o Romanie a lor, fara legatura cu Romania celorlalti. Ura intre romani nu pare de loc mai prejos decit vreun universal complot anti-romanesc. In ce ma priveste, simt ca traiesc intr-o Romanie confiscata. Privesc la televizor, citesc ziarele, ascult discursurile politicienilor si ma simt strain. Mai toti isi bat joc de ”autonomia” mea intelectuala, de patriotismul meu, de nevoia mea de solidaritate. Fiecare lupta ciineste pentru cariera lui, pentru nebuloasa lui glorie, pentru indreptatirea lui inviolabila. Toti vor sa aiba dreptate, pe socoteala linistii mele, a bunei cuviinte nationale, a libertatii gindului meu. Daca asa a ajuns sa arate tara mea, atunci n-am nici o ezitare sa cer, pentru sufletul meu, un dram de autonomie!