rmgcE adevărat că locuinţele oferite de RMGC în schimbul caselor de la Roşia Montana sunt mai bune decât blocurile comuniste, dar ele evocă aceeaşi uniformitate depersonalizantă.

În cadrul audierilor din 10 octombrie din comisia parlamentară specială, arhitecta Viorica Curea, preşedinta Uniunii Arhitecţilor, a făcut o obervaţie demnă de toată atenţia: “Am fost la Roşia Montana întâmplător (…) şi am văzut valoarea inestimabilă a acelor locuri în ce priveşte arhitectura clădirilor, arhitectura aşezărilor de acolo. (…) Parte din locuitori au fost strămutaţi, li s-au cumpărat casele, au fost strămutaţi într-o periferie a oraşului Alba Iulia: În lungul străzii, aceste clădiri noi, ca nişte anexe de şantier, lipsite de orice identitate, cu câmpul alături. Imaginile pe care le mai avem încă în situl lor natural în comparaţie cu înfăţişarea caselor oferite la schimb este de fapt imaginea autodistrugerii personalităţii unei culturi, a identităţii fiecărui individ”.

De fapt senzaţia suscitată privitorului de casele noi construite de RMGC este asemănătoare cu aceea pe care o provocaseră blocurile de la Buda în care au fost mutaţi locuitorii caselor inundate la Mihăileşti înainte 1989. Construirea lacului Mihăileşti făcea parte din planul legării Bucureştiului de Dunăre, un proiect pe care Ceauşescu îl declanşase împotriva tuturor argumentelor de specialitate şi fără să ţină seama de voinţa locuitorilor din zonă. Prin acei ani era neverosimil ca cineva să protesteze, dar oamenii transmiteau din gură în gură ştirile cele mai sumbre: încă cineva îşi luase viaţa după ce casa îi fusese demolată şi întreaga gospodărie cu viţă de vie şi grădină de legume dispăruse în apele lacului. Familiile din zona inundată au fost strămutate într-un cartier nou din comuna Buda, în construcţii lipsite de canalizare şi fără încălzire centrală. Nici măcar standardele minime pe care blocurile de locuinţe le respectaseră în comunism nu fuseseră atinse: tragedia era totală.

E adevărat că locuinţele oferite de RMGC sunt incomparabil mai bune, dar ele evocă acelaşi procedeu al strămutării în cartiere de case uniforme, croite parcă de o mentalitate totalitară. Există o legătură certă între politică şi urbanism. Comunismul a cultivat nu întîmplător modernismul arhitectural, deşi în forme decăzute şi pauperizate. Le Corbusier (cu proiectele sale grandioase şi geometrizante) mărturisea aceeaşi pasiune a raţionalizării vieţii pe care o manifestau şi zeloţii sinceri ai regimului comunist. Îi asemăna de asemenea pe comunişti cu arhitecţii din noua şcoală (CIAM) ura faţă de lucrurile vechi şi mai ales faţă de complexitatea greu de cuprins a formelor pe care le generaseră în timp aşezările tradiţionale.

Era inevitabil de aceea ca regimurile totalitare şi revoluţionare să recurgă la soluţiile noului urbanism, care aveau în ochii lor două avantaje: erau mai ieftine şi distrugeau totodată sistemul vechii locuiri cu relaţiile sociale implicate. La Buda, lângă Mihăileşti, Ceauşescu construise blocuri mai proaste decât în alte locuri cu scopul de a-i demoraliza complet pe proprietarii caselor inundate şi de a preintâmpina orice revoltă. Lumea rurală trebuia să fie complet destructurată. E adevărat că nicăieri (şi nici în URSS unde a lucrat o vreme Le Corbusier) comuniştii nu au înţeles până la capăt semnificaţia stilului său abstract, imitând doar avantajele sale funcţionaliste. Peste tot pe unde a trecut comunismul au rămas urmele unui stil geometrizant pauper, care exprima de fapt gândirea şi practica unei puteri represive. Marxismul originar nu mai avea nici el nicio relevanţă.

Se pare că indiferent de orientarea doctrinară, în cele din urmă, acolo unde apare o putere abuzivă se manifestă şi acest stil de uniformitate pauperă geometrizantă. Dacă obţine o poziţie de monopol inclusiv o companie capitalistă se transformă într-o putere discreţionară, care produce acelaşi stil constructiv apărut iniţial peste tot în lume în regimurile comuniste, dar reeditat apoi în dictaturile din Lumea a treia. Puterea tinde să uniformizeze, căci diversitatea formelor e asociată cu spontaneitatea şi cu situaţiile necontrolabile. De fapt, aşa cum arată toate mărturiile, la Roşia Montana RMGC s-a instituit pe plan local asemenea unei puteri socialiste cu ambiţia de a guverna toate relaţiile dintre oameni.

Arhitecta Viorica Curea a remarcat, în „cartierul” construit de RMGC, aceeaşi tristă geometrie depersonalizantă care exprimă mai bine decât orice altceva adevărata natură a experimentului ce se desfăşoară de peste 10 ani la Roşia Montana.

Articol publicat de www.dw.de