Intr-un interviu acordat Revistei 22, analistul politic Emil Hurezeanu vorbeste despre avantajele colaborarii Romaniei dar si ale Republicii Moldova cu Germania.
“Cu Merkel la Berlin, cu relaţia ei bună şi cu Estul, şi cu Vestul, cred că România are avantajele unei colaborări deja haşurate”.
Cum explicaţi victoria CDU în alegerile de duminică?
Explicaţia analiştilor este că personalităţii cancelarului Angela Merkel i se datorează această victorie. Un personaj tenace, fără străluciri retorice, cu un simţ tactic foarte pronunţat însă. Uneori creează impresia că preferă spaţiile mici, manevrele obositoare. În realitate îşi atinge mereu scopurile, cu o măiestrie care o face de invidiat. Este personajul politic central al Germaniei ultimilor ani. Ceea ce a distins-o pe Angela Merkel în ultimii ani fiind şeful guvernului celei mai puternice ţări din UE, din punct de vedere economic şi politic, a fost angajarea ei controversată, dar foarte fermă în gestionarea crizei europene.
Care sunt atuurile d-nei Merkel? Este o profesoară de fizică venită din Germania de Est. O califică biografia pentru această carieră politică extraordinară?
Biografia a calificat-o într-un fel care a distins-o de ceilalţi politicieni din Germania, provenind din establishmentul politic al fostei Republici Federale Germania. O biografie din care face parte experienţa realităţii alternative, a realităţii paralele pe care am împărtăşit-o şi noi. Mama ei a fost profesoară de engleză, ea foarte pasionată de studiul literaturii ruse, a câştigat de două ori olimpiada la literatura rusă, admiratoare a Ecaterinei a II-a, a călătorit în Uniunea Sovietică, a cunoscut, ca tânără studentă, lumea est-europeană. E cunoscută călătoria ei la Praga, Bucureşti şi Sofia. Angela Merkel a păstrat un fel de admiraţie pentru cultura rusă, dar şi recunoştinţă pentru eforturile neabătute ale anglo-saxonilor de a învinge comunismul. Şi aici i s-a format caracterul, într-un fel de balans între ceea ce apreciază sufleteşte şi ceea ce crede că este raţional. Omul de ştiinţă din ea, fizician, s-a întâlnit şi cu persoana emotivă, cu un spectru sufletesc foarte nuanţat. E probabil motivul pentru care, încă de la început, a fost desemnată ministru al Familiei şi Sportului, încă în primele guverne după reunificare, fiind aleasă mai mult simbolic din proaspetele flori ale Germaniei Democrate îmbrăţişate în buchetul comun. A rămas ministru până în 2008, când Kohl a plecat de la putere, şi pentru că reprezenta partea cea mai bună a moştenirii est-germane, neavând un trecut cu umbre de STASI, aşa cum s-a întâmplat altor colegi de politică est-germană, ea a apărut ca un fel de alternativă în lipsă de altceva mai bun. Pentru că la umbra lui Helmut Kohl n-au prea crestut tinere talente. Şi iată că această femeie, în care nimeni n-a crezut, a reuşit în câţiva ani să domine partidul cel mai puternic din Germania, să învingă în trei alegeri, începând din 2005. Şi nu doar atât. Experienţele ei răsăritene, au făcut-o să aprecieze foarte mult o relaţie transatlantică solidă, în continuitatea cancelarilor Adenauer şi Helmut Kohl, în acelaşi timp să găsească de fiecare dată ferestrele de oportunitate pentru relaţiile bune cu Federaţia Rusă, dacă vreţi în continuitatea Ostpolitik lui Willi Brandt. În felul acesta, Merkel s-a profilat şi ca un cancelar al politicii externe, chiar mai mult decât al politicii interne. S-a văzut care a fost rolul ei în crizele UE ale ultimilor ani. Nu întâmplător este singurul personaj politic german care a primit cea mai înaltă decoraţie, în iunie 2011 la Casa Albă, Medalia Libertăţii.
În acelaşi timp, are loc un eşec al liberal-democraţilor, partenerii tradiţionali ai CDU. Cine îi va urma lui Westerwelle la Externe? Sunt de aşteptat nişte modificări ale liniilor groase de politică externă germane pentru următorul ciclu politic?
Cel puţin în al doilea mandat, din 2008 încoace, guvernând cu liberal-democraţii, politica externă a fost făcută de Merkel însăşi. Şi aici este una din explicaţiile intrării în eclipsă a tânărului Westerwelle, de altfel un personaj politic foarte talentat şi carismatic, dar care a avut ghinionul să stea sub aripa lui Merkel, o aripă viguroasă. Merkel a condus relaţiile franco-germane, Merkel a fost partenerul privilegiat al întâlnirilor cu Putin şi Medvedev, Merkel este implicată în triada strategică pe care ea a numit-o „a raţiunilor de stat“, relaţii bune cu Statele Unite, relaţii constructive cu Federaţia Rusă şi relaţii strategice neabătute cu Israelul. În această situaţie, un partid care a câştigat în 2008 14,7% din voturi, e cazul Partidului Liberal, şi care ajunge acum să câştige sub pragul de intrare în Bundestag, e undeva la 4,7%, are o mare problemă, pentru că este un partid al unei glorioase tradiţii, primul preşedinte al Republicii Federale, un intelectual de vârf, unul dintre marii europeni ai începuturilor, Theodor Heuss, a fost liberal, apoi Walter Scheel, ministru de Externe, preşedinte, Hans Dietrich Genscher, ministru de Externe legendar al întregii perioade a Războiului Rece, aliat şi al lui Helmut Schmidt apoi al lui Helmut Kohl, acest partid a reuşit de fiecare dată să asigure un fel de balans necesar într-o societate nepolarizată, care privilegiază consensurile. Vârfurile marii burghezii financiare, bancare, industriale se simţeau reprezentate în dinamismul intelectual al liberalilor. Oamenii, observatorii deplâng această dispariţie. Sigur că d-na Merkel, chiar dacă ar fi vrut să-i aibă alături pe liberal-democraţi, poartă o bună parte din vină, pentru că Merkel vampirizează. Unii i-au spus în biografii, chiar autorizate, un fel de văduvă neagră, pentru că acolo unde apare Merkel, ea absoarbe energiile, planurile şi agendele partenerilor. A făcut-o şi cu social-democraţii, din 2005 până în 2008, îndreptându-se mai la centru-stânga decât social-democraţii. Au reuşit ei, făcând efortul contrar, să semene mai mult cu dreapta şi au pierdut în 2008. A făcut-o şi cu liberalii, din 2008 până acum, confiscându-le agenda şi refuzându-le promisiunea pe care ei au făcut-o acum 4 ani şi de care ar fi depins continuitatea lor şi anume modificarea fiscalităţii. Liberalii n-au reuşit asta. Între timp, Europa a trecut printr-o perioadă de tulburări, care nu s-au terminat. Au apărut şi scepticii în Germania şi o bună parte din electoratul liberalilor a trecut probabil la noul partid creat în urmă cu câteva luni, care a obţinut acum acelaşi scor, sub prag. Partidul este format cam din aceleaşi personaje care ar fi ilustrat Partidul Liberal, personaje din pătura superioară a clasei de mijloc, care manifestă un scepticism pronunţat în legătură cu continuarea monedei comune şi chiar a Uniunii Europene.
Pentru social-democraţi e un eşec într-un context social-economic care ar fi putut să-i favorizeze. Cum se explică acest eşec?
Peer Steinbrück e un tehnocrat lipsit de empatie, nu tocmai simpatic, a colaborat foarte bine cu Merkel ca ministru de Finanţe şi vicecancelar între 2005-2008. În lumea asta post-politică, pe care o ilustrează foarte bine Merkel, nu ştii niciodată când guvernează dacă e de dreapta, dacă e de stânga şi mai nou s-ar putea să fie chiar ecologistă. Asta a luat apa de la moară şi ecologiştilor, nu doar social-democraţilor.
Peer Steinbrück are o carieră de politician numit de succes, de înalt funcţionar mai mult decât de social-democrat care a câştigat alegerile. A fost primul ministru al landului celui mai popular din Germania, Renania de Nord-Westfalia, la un moment dat, însă n-a câştigat alegerile, a venit în locul unui social-democrat care fusese ales, prin rocadă de partid, fostul ministru Klement. Apoi a fost numit vice-cancelar şi ministru de Finanţe sub Merkel. Omul a fost învăţat cu onorarii grase în urma unor conferinţe invitat de bănci şi a câştigat, se spune, până la 1 milion de euro până a intrat în campanie. A deplâns apoi salariile mici ale cancelarului, tocmai când îşi începea cursa împotriva lui Merkel. 250.000 de euro pe an, spunea Steinbrück, e un salariu prea mic pentru un cancelar, atâta timp cât un director de bancă obişnuit dintr-un land german câştigă mai mult. Aceste excese retorice şi tehnocrate, cu nasul pe sus puţin, n-au plăcut. Omul a câştigat mai mult decât se spera. Şi lui i se datorează urcuşul relativ mic, dar oricum important al social-democraţilor. Ei au luat 23% în 2008, acum au luat peste 25%. Orice scor de 25% s-a spus înainte de alegeri salvează onoarea pierdută a lui Peer Steinbrück. S-ar putea să fi reuşit asta, să-şi fi salvat onoarea, însă a făcut o imprudenţă suplimentară. Probabil, a avut nevoie pentru alegători, a spus că în orice situaţie nu va face parte dintr-o coaliţie a social-democraţilor cu creştin-democraţii.
Doamna Merkel preferă totuşi o coaliție solidă, cum a fost în perioada 2005-2009.
Îi convine un guvern de coaliţie cred pentru că urmează vremuri mai grele, şi Germania aşteaptă mai mult, şi europenii aşteaptă mai mult. Sigur că ar fi încântată să guverneze într-o perioadă dură cu social-democraţii, pentru că împreună ar avea o majoritate zdrobitoare. Poate ar fi bine pentru Europa că Germania ar da semnalele pe care le-ar dori în mod puternic, cu o stabilitate politică mare, poate ar fi bine pentru măsuri în interiorul Germaniei, dar în situaţia în care criza ar continua, n-ar fi bine ca un spectru atât de mare, de mare coaliţie, stânga-dreapta, să fie confruntat cu partide periferice şi oarecum centrifugale. Nu uitaţi că Die Linke cere dizolvarea NATO şi are acelaşi număr de locuri, peste 60, cât Verzii, care, în fine, nici ei nu sunt prea proeuropeni. Unii spun că ar putea face o alianţă nouă, neobişnuită, cu Verzii, pentru că și atunci ar avea o majoritate confortabilă.
Dar care ar fi cel mai probabil deznodământ?
Probabil discută coaliţiile acum. E foarte greu să găsească un partener profilat la stânga social-democrată d-na Merkel. Aici totul s-a concentrat în jurul lui Peer Steinbrück şi al lui Steinmayer, fostul ei ministru de Externe şi cancelar între 2005-2008. Or, nici Steinmayer, nici Steinbrück s-ar putea să nu mai fie acum politicienii social-democraţi proeminenţi într-un guvern de mare coaliţie. Alţi social-democraţi interesanţi nu mai sunt. Verzii au pierdut şi ei de la peste 15%, acolo erau în 2008. Faptul că principalul lor candidat, Tritten încuviinţa pedofilia fără violenţă i-a costat foarte mult, între altele.
În relaţia bilaterală germano-română sunt de aşteptat schimbări?
Relaţiile sunt previzibile oarecum. Ea cunoaşte România de multă vreme, îi cunoaşte pe politicienii români. Împreună cu Traian Băsescu şi cu aproape fostul prim-ministru al Luxemburgului, Juncker, asigură un fel de trio al seniorităţii în UE, în Consiliul European, râde la glumele lui Traian Băsescu, l-a sprijinit în referendumul din vara 2012 în mod explicit şi personal, ceea ce se întămplă foarte rar.
D-l Băsescu n-a evitat niciodată să considere că măsurile germanilor, contestate în alte ţări, sunt binevenite, a acceptat de fiecare dată reformele structurale, chiar de austeritate. Deşi nu facem parte din zona euro, cum bine ştim, planul german de gestionare a crizei şi de redresare a fost de fiecare aplicat de președintele Băsescu. Deschidem o paranteză, d-l Ponta, chiar în urma unei vizite scurte, dar probabil fructuoase la Berlin, nu ştiu dacă şi-a încheiat conturile deschise cu d-na Merkel.
D-na Merkel a asumat şi cauza integrităţii Republicii Moldova în dialog cu fostul preşedinte rus, actualul prim-ministru Medvedev, find vorba de posibilitatea ca Transnistria să se întoarcă la Republica Moldova, asta a fost miza Germaniei. Între timp, lucrurile stagnează. Dar cu Merkel la Berlin, cu relaţia ei bună şi cu Estul, şi cu Vestul, cred că România are avantajele unei colaborări deja haşurate.
Interviu realizat de DRAGOȘ GHIȚULETE si publicat in Revista 22
