Mulţi români investesc speranţe exagerate în liderii lor. Secretul izbăvirii de gangsterism politic pare să rezide în voinţa naţiunilor, în democraţie şi în profilul neresentimentar al liderilor produşi de liberalism.
„Pentru orişice, fie că afirmi fie că negi, e nevoie de un minimum de neghiobie”, afirma Cioran în „Fracturi”. Dar nu dădea oare dovadă marele filosof de o neghiobie proprie, crezând că „toate actele noastre se desfăşoară într-un cerc de erori şi iluzii”?
Unii lideri se cred înţelepţi, dar se înşeală grav. Alţii, fără a fi sfinţi, păcătuiesc mai puţin. Lectura galeriei de portrete de lideri hasidici creionate de Elie Wiesel, alt geniu născut în spaţiul carpato-danubian, demonstrează că se poate conduce altfel decât au făcut-o Hitler, Stalin, Antonescu, Ceauşescu. Prin însufleţire şi dăruire de sine. Prin dragoste de semeni şi ură faţă de rău, iar nu faţă de cei catalogaţi drept „răi”.
Când, în trenul care-l transporta la Auschwitz, ca şi în lagăr, la o aruncătură de băţ de camerele de gazare, Elie Wiesel învăţa de la hasizii deportaţi cu el şi cu familia lui să cânte şi să danseze în faţa morţii, Cioran, autorul „Schimbării la Faţă a României”, era un autor celebrat. Ca simpatizant legionar, deplânsese „tragedia culturilor mici” şi-şi dorea „o Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei”.
Finalul războiului avea să găsească însă nu doar populaţia evreiască a Europei zdrobită şi Germania făcută zob, ci şi o Românie diminuată, schilodită, ocupată. Ar fi putut liderii ei să-i schimbe destinul în bine? Ori suntem fatal condamnaţi să fim sub vremi? N-ar fi oare o neghiobie maximă să credem că de lideri nu depinde mai nimic?
Actele de cel mai bun augur ale unor reprezentanţi de seamă ai umanităţii sparg cercul iluziilor, fiind condiţionate nu de erori şi himere, ci de bucuria de a trăi şi de o dragoste de un anume fel. Cea neîntinată de ura faţă de celălalt. Datorăm marile demersuri eliberatoare nu lucidităţii dezabuzate şi depresiei, la care inegalabilul Cioran se pricepea de minune şi care nu i-a scutit nici pe liderii hasidici şi nici pe un Winston Churchill, ci instinctului solidarităţii şi aderenţei la adevăr, dreptate, libertate. O aderenţă nu mereu şi neapărat raţional asumată, dar întotdeauna iubitoare de oameni.
Celebrând şapte decenii de la finalul războiului mondial, fără discuţie cel mai sângeros şi ucigaş din istoria omenirii, avem a trece în revistă nu doar suita de cauze imediate ale catastrofei, preludiul ei infect, marcat de împăciuitorism, ca şi de pactul Hitler-Stalin, ci şi profilul şi resursele marilor lideri ai timpului. Util, în ordinea tentativei noastre de a angaja experienţa şi memoria să ne ajute să evităm repetarea unor astfel de catastrofe, e să ne întrebăm de ce, în momente decisive ale istoriei, unii au, iar alţii, vai, n-au parte de personalităţi conducătoare salvatoare.
Remarcabil mi se pare că naţiunile care au sperat cel mai intens să se vadă mântuite prin liderii lor, s-au dedat deşănţat pasiunii pentru personalităţi providenţiale, au cotizat la cultul presupuşilor izbăvitori şi au admis să le cedeze controlul total asupra propriului destin, au sfârşit-o şi cel mai rău.
Nu e vorba, în context, doar de germani şi cataclismul numit Hitler, cel dispus să-şi sacrifice întregul neam. Deşi situaţi din 1941 încolo în tabere adverse, Stalin şi Antonescu fac parte din aceeaşi tagmă sinistră. Dictatori cu măşti de patrioţi, dar cu decizii de o incompetenţă crasă, însoţite de pulsiuni şi fapte de criminali în masă, ambii au reprezentat şi trădat speranţele de ieşire din mizerie, neputinţă şi marasm ale popoarelor în fruntea cărora s-au instalat. Supuşii lor s-au văzut escrocaţi, vînduţi, seduşi, împinşi către complicităţi şi atrocităţi şi mutilaţi pe decenii de moştenirea celor doi tirani.
Şi chiar dacă sovieticii au sfârşit, graţie eroismului rusesc şi ajutorului occidental, să iasă învingători din încleştarea militară cu terifianta maşinărie de război nazistă şi să-şi extindă Uniunea şi coloniile, cei mai mari perdanţi, până azi, nu sunt naţiunile invadate de armata roşie. Sunt ruşii înşişi. Carne de tun şi sclavi au fost sub Stalin. Carne de tun sunt şi pentru emulii săi. Putin pune la încercare nu doar Ucraina, sau Moldova, ci întreaga Rusie, cu tot cu numeroşii aplaudaci ai dictaturii lui.
Invers, un neam care, în 1940, părea iremediabil condamnat să se vadă cotropit şi îngenuncheat de hitlerism, a ieşit cu bine din poate cea mai grea încercare a istoriei engleze. Ce anume l-a determinat oare pe Churchill să înţeleagă rapid, încă din anii 30, că pericolul acut al hitlerismului depăşeşte până şi ameninţarea hidosului sistem sclavagist şi criminal al stalinismului? Ca ministru de război nu susţinuse el impopulara intervenţie britanică în contra revoluţiei? Nu afirmase despre bolşevism după 1918 că trebuie distrus din faşă?
Fenomen occidental, nu asiatic, nazismul, supremă oroare, avea să replonjeze omenirea de pe culmile civilizaţiei apusene în hăurile barbariei absolute. Dar cum a reuşit Churchill să prevadă marele dezastru, să evite neghiobia multora dintre contemporanii săi, dedaţi speranţei iluzorii în prezumtiva efemeritate a unui nazism crezut incapabil, chipurile, să destrame puternica ţesătură a civilizaţiei germane şi să materializeze crimele anunţate de Mein Kampf? Să fi fost doar inteligenţa?
Infailibil, în mod cert, Churchill n-a fost. Într-unele din capcanele lui Stalin, şi în mod tragic şi în stupida abandonare a României după război, avea să cadă nu doar Roosevelt, ci şi el însuşi. Dar claritatea morală, curajul personal şi o concepţie a puterii văzute ca serviciu în folosul fiecărui compatriot în parte, nu doar a naţiunii şi a imperiului în genere, i-au conferit lui Churchill rezistenţă faţă de ispita de a pune umărul la construcţia eşafodajului de minciuni şi împăciuitorisme ale timpului. Ele condiţionaseră şi dezastrul izbucnirii războiului şi apogeul dezumanizării prin Holocaust, constituind pentru vecie amprenta acestei conflagraţii.
Se spune că popoarele şi-ar merita conducătorii. Românii n-au fost lipsiţi de personalităţi providenţiale. De o regină mamă, bunăoară, devenită figură de proră în efortul de a se pune capăt ruşinii naţionale a genocidului din Transnistria. De un Iuliu Maniu şi de un tânăr rege care au contribuit masiv la destrămarea celei mai nefaste alianţe din istoria României. Dar alţii au fost la timonă în momente cruciale.
Caracterul benefic sau malefic al opţiunilor conducătorilor nu ţine de carisma lor. Nici de orientările lor ideologice, ori de vreo afiliere religioasă. Dar pare a fi o funcţie nu doar a inteligenţei lor, ci şi a fundalului cultural şi politic în care evoluează liderii şi le marchează indelebil psihologia. Utopiile îi încurajează pe şefii totalitari să-ncerce să oblige realitatea să se conformeze cămăşii de forţă a doctrinei, iar umanitatea să încapă în varii variante de paturi ale lui Procust. În pofida oricăror neajunsuri, democraţia liberală oferă în acest context multiple şanse şi avantaje pe care nici o tiranie, cu idiosincrazia ei faţă de libertate nu le poate prezenta.
Pare adevărată vorba potrivit căreia naţiunile obsedate să-şi procure un mesia politic riscă, in corpore, să „dea de dracu”. La celelalte, cele hotărâte să nu se lase ispitite de falşi mântuitori, salvarea se arată dispusă să vină benevol.
sursa: flux24.ro
Comentariile sunt închise.