Aseară, un fost coleg de liceu, pe profilul lui de Facebook, postează as follows:
la 4:13 a cazut elicopterul SMURD, în fața mea, în mijlocul lacului Siutghiol, venind dinspre Kogălniceanu. Un amic a sunat la 112, iar eu am fugit să caut o barcă. Am găsit una cu vâsle, la 2 km de locul prăbușirii, inutilă. După jumătate de oră au apărut pompierii, cu o barca dezumflată, plângându-se că nu au făcut cursuri de barcagii. Dupa ce i-am ajutat să bage barca la apă au plecat cu vâsle mici, pentru că nu aveau cheie la motor. Au reușit să scoată o femeie. Au resuscitat-o vreo jumătate de oră și au perfuzat-o. Ceilalți nu au fost găsiți, încă. Vocea bărbătească ce a strigat după ajutor, imediat după prăbușire … a dispărut. La televizor arată ca oamenii au fost salvați … că s-au aruncat oameni în apă să-i salveze, la 200 m de mal și în apă de 6 grade. În ce țară trăim? …
Bun, deci elicopterul SMURD a căzut. Ieri, decembrie 15, luni, în lacul Siutghiol, în dreptul stațiunii Mamaia, Constanța. În calitatea mea de ofițer de marină funcțional pe bază de procedură nu înțeleg ce căutau femeile, doctorița plus asistenta, în elicopter la momentul prăbușirii. Elicopterul pleacă la Tulcea să ia bolnavul pe care-l duce la Spitalul Județean Constanța, deci pe traseul Constanța – Tulcea – Constanța both ladies required, că se ocupau de bolnav. Misiunea lor, așa cum o văd eu, se termină odată cu relația elicopter – bolnav. Prezența lor de la spital la Kogălniceanu, unde-au alimentat, și după aia de la Kogălniceanu spre Tuzla, ca să parcheze elicopterul este nenecesară. Mă îndoiesc că doamnele aveau atribuțiuni legate de alimentare sau de marșul elicopterului, fără bolnav, spre Tuzla. În fine, tardiv acum.
Ce s-a întâmplat de aici încolo deja scoate în evidența buboiul din noi. Din cauza modului de selecție a resursei umane din aproape orice sistem administrativ al României și a formalității procedurilor din aproape orice sistem de management al României, din cauza miștoului cvasi permanent cu care tratăm totul, de principiu, ne pune-n cur orice situație ieșită din banalul și plictisitorului cotidian pe care îl bălărim și pe ăla. Și mai e o chestiune, tovarăși … viața unui om nu are preț. Nu are preț nu pentru că ar fi prea ieftină ci pentru că nu s-a inventat moneda care s-o poată exprima în ceva cuantificabil. Cam de aici ar trebui să plece absolut toate aspectele care implică o contingență și o reacție în caz de urgență în operarea de la zi la zi … aviație, transporturi pe ape, activități prin porturi și aeroporturi, transporturi de orice fel, în special cele speciale, construcții, orice … Altădată, când cei șapte ani de acasă erau șapte ani și nu șapte zile, când școala era școală și familia era familie, o parte din noțiunile de bun simț erau transmise din generație în generație de la bunici sfătoși la nepoți, toate bazate pe respect, pe ceea ce nu se face … Eh, duse vremurile. Nu numai la noi. Așa se scrie viața astăzi, astea-i sunt coordonatele. Parte din birocrația prezentului a apărut din fractura apărută în educația formală și informală … procedurile sunt necesare azi pentru că nu mai există bagajul de cunoștințe nepredate vreundeva dar cu care veneai în viață, într-un fel sau altul. Iar dacă procedurile nu reușesc să descrie un proces optim, dacă sunt scrise la mișto și urmate la mișto, dacă nu sunt bine implementate în special pe urgențe de orice natură apoi atunci se întâmplă, încă o dată și încă o dată și vor mai tot întâmpla evenimente scăpate de sub orice formă de control ca cel de ieri.
Ponta susține că ISU a fost acolo la 16.30. Admițând că ar fi fost, imaginea echipei de căutare și salvare al cărei adversar era timpul și temperatura apei este absolut deplorabilă din vorbele colegului meu și ale altor martori care spun cam aceleași lucruri. Mamă, s-au prezentat la juma de kilometru de locul accidentului și s-au suit într-o barcă dezumflată și au tras la vâsle mici. Văitându-se … Bravo. Au fost la 16.30 … Poate era mai bine să ajungă la 16.45, dar cu o barcă cu motor iar ei ca niște câini asmuțiți pe căcatul de vreme, în stare să se agațe de soare și să-l mai țină un pic numai să-și salveze colegii. N-a fost cazul, din păcate … Elicopterul a căzut iar oamenii strigau după ajutor … că îngheață … oameni de 35 – 38 de ani, cu toată viața-n față, cu speranțe, cu copii … și ăștia vin cu barcă fără motor, auzi. Ba domnu’ Arafat mai spunea și că barca trebuia să nu aibă motor, că dacă ai scafandrii la apă … bă, erau scafandri la apă în drum spre elicopter? Nu erau, ce mai bălărim acum … anchetă fără precedent, comisii, căcat, frate. Au murit patru oameni, patru oameni școliți, patru caractere care se ocupau cu salvarea de vieți. De viețile altora. De ale lor se ar fi trebuit să se ocupe alții. Cum au făcut-o, se vede … acum se ocupă de înmormântări, am auzit.
Și au murit patru oameni … Iar faptul că una dintre doamne era prietena colegului nostru comandant, văduvă și mamă de copil de 12 ani rămas acum fără părinți, la vârsta asta, când ai nevoie de părinți mai mult ca oricând parcă … toate astea întregesc un tablou amar care te face să te gândești mai bine la viața asta în țara asta care te salvează până te bagă-n mormânt.
