Decît să fiu mîrlan, mai bine pierd!
Greu de înţeles această afirmaţie dintre tururi a preşedintelui ales, atît de cei care l-au votat( politica se face altfel la Bucureşti decît la Sibiu, îl mănîncă de viu miticii, etc) cît şi de cei care priveau mîndri că sînt români spre posibil cel mai tînăr preşedinte al României( ce bine şefu`, îl baţi la pas, e praf neamţu`, defilăm seara, etc).
Între cele două tururi de scrutin am vorbit cu un sibian, unul născut şi crescut acolo, în judeţul Sibiu. Era printre puţinii din acel sat de lîngă Mediaş care vota cu Ponta. Pregătiseră la organizaţia social-democrată din comună şampania si artificiile. Au băut-o seara, după rezultate, dar fără focul de artificii. Este un om care ştie germană, care merge des în Germania cu treabă. Îi place neamţul. Însă îl vroia pe Ponta pentru că dintotdeauna a lucrat la stat. Şi a făcut acele mici combinaţii care i-au permis acum, la bătrîneţe, să o ducă bine.
Ca el, sînt probabil mulţi. La o scară mai mare, îi regăsim în clasa politică sau în presă. Sînt oamenii obişnuiţi cu “merge şi-aşa“, mici combinatori, supravieţuitori care va să zică şi înainte de `89 şi după. Sînt cei cărora le-a mers uşor în viaţă, care au ştiut să se lipească de mai-marii zilei şi care au mirosit oportunităţile.
Mîrlania, ca sentiment al fiinţei româneşti, nu e nouă şi nu va dispărea. E mult mai uşor să te stropşeşti la adversarul politic, să îi dai la gioale invitatului din platou decît să construieşti un discurs civilizat, să argumentezi opiniile şi într-un final să ieşi cu faţa curată dintr-un schimb de idei. Mîrlănia ca mijloc de căpătuială a celor care ocupă spaţiul public e mai la îndemînă pentru că nu cere un efort de gîndire. E suficient naturelul simţitor. Şi oarecare tupeu.
Ne-am tot plîns că avem o clasă politică mediocră şi o presă pe măsura ei, dar uităm că pînă la urmă publicul elector, respectiv privitor, decide cine ocupă Parlamentul şi cine face rating. A venit însă momentul 16 noiembrie cînd mîrlanii bine ancoraţi şi-au dat ochii peste cap şi s-au uitat unii la alţii, parte parcă dintr-un film cu proşti. La PSD nu înţelegeau ce i-a lovit iar prin televiziunile de casă ale social-democraţilor încă sperau că e un vis urît. Să vină cei care au părăsit ţara să decida soarta, un pîrdalnic de internet să impună noua agendă publică? Cum rămîne cu marea lansare de pe Arena Naţională, cu pomenile electorale, cu linguşelile fără sfîrşit din presă? Parca e prea de tot. N-au înţeles de fapt că populismul şi minciuna li se pot întoarce împotrivă, că nu poţi prosti pe vecie pe toată lumea.
Decît să fiu mîrlan, mai bine pierd! Că a fost inspiraţie de moment sau tactică a echipei de comunicare, nu mai contează. Tot ce e important acum este ca această decizie să devină o realitate asumată a unor grupuri mari din societatea românească. Acolo unde fiecare îşi face treaba bine, acolo mîrlănia nu face purici mulţi.
Presiunea care se pune acum pe politicieni este mare. Însă cu timpul, dacă acest capital cîştigat nu este şi fructificat, se poate pierde. Mîrlanii îşi revin, hopa-mitică e a doua lor natură. Pot foarte uşor să se adapteze, pot juca foarte bine rolul lupului care îşi schimba blana. Doar blana.
Sursa: contributors.ro
