Aventura pariziana a lui Victor Ponta despre care scriu azi isi are originile in primele zile ale Revolutiei din 1989. La acea vreme, premierul de azi, posibilul presedinte de miine, era un tinar licean utecist in clasa a XI-a C a liceului industrial Ion Neculce din Capitala. O clasa cu profil “electrotehnica”, in care invatau peste 40 de liceeni, printre care, asa cum spuneam, Victor Ponta, dar si cea care avea sa-i devina sotie citiva ani mai tirziu, domnisoara Roxana Elena Bora.
In acea perioada, liceul Ion Neculce, situat in apropierea bulevardului Titulescu din Capitala, linga fostul sediu al primariei Sectorului 1 (aflat de ani multi intr-un prelungit proces de renovare) numara nu mai putin de opt clase a XI-a, numerotate de la A la H, fiecare dintre ele cu un numar cuprins intre 30 si 43 de elevi (asa erau vremurile).Clasa lui Victor Ponta avea cei mai multi elevi, 43 la numar.
Pe 25 decembrie ’89, chiar in ziua in care Ceausescu era impuscat, a inceput emisia primului post de radio independent din Romania. O anume Fadia Dimerdji, DJ la radio Nova Paris, a adus un set de “scule” si asa a pornit emisia unui radio care avea sa emita initial de la Casa Scriitorilor, in banda vest a FM-ului. Programul radioului, in adevaratul sens al cuvantului, a inceput sub numele de Nova 22 abia din februarie 1990 pe frecventa 92.7 Mhz. Tot cam pe atunci, studioul Nova FM s-a fixat pentru o perioada in cladirea Primariei Sectorului 1, aflata gard in gard cu liceul “Ion Neculce”.
Era vremea “ajutoarelor”. Francezii, dar si multe ale natii, trimiteau la Bucuresti camioane cu haine, carti, alimente, medicamente si multe alte minuni ale lumii occidentale. Si tot cam pe atunci au inceput sa apara si invitatii pentru tinerii romani in tari din vestul Europei. Intre profesorii si elevii de la liceul Ion Neculce si francezii care sustineau Radio Nova 22 s-a creat in scurt timp o relatie de amicitie care avea si o dimensiune reciproc avantajoasa: radioul putea folosi generoasa sala de sport a liceului pentru organizarea uner evenimente sau concerte, iar profesorii si elevii liceului beneficiau la schimb de inlesnirea unor vizite de scurta durata in Franta. De obicei, aceste excursii aveau durata de doua saptamini si erau organizate, in special, de celebra profesoara de franceza Felicia Mihai. Ii spun celebra fara urma de ironie pentru ca doamna Mihai este autoarea a numeroase manuale de limba franceza.
La acea vreme, 1990-1991, directorul liceului Neculce era profesorul Nasta, decedat intre timp, iar diriginta clasei a XI-a C in care invata si elevul Victor Viorel Ponta era profesoara de sport Doina Marcela Campineanu (mama lui Mihai-Miki Campineanu de la “Suie Paparude”). Profesoara de istorie a domnului Ponta a fost doamna Stamatoiu, iar daca numele ei nu va spune nimic aflati ca era sotia celebrului Aristotel Stamatoiu, fostul şef al Centrului de Informaţii Externe din cadrul Directiei Securitatii Statului. Cu alte cuvinte, sotia sefului SIE de azi. De altfel, gard in gard cu liceul Neculce era si sediul UM 0920/ V1 – Spionaj Politico-Economic pe Europa, situat exact in spatele Primãriei Sectorului 1. Parca incepe sa se lege, nu-i asa? Sa povestim in continuare insa, mai avem multe de descoperit!
In primele luni ale anului 1990 soseste o invitatie pentru un grup de tineri liceeni de la Ion Neculce pentru o vizita de trei saptamini in Franta, la Nancy. E vremea acum sa-i dam cuvintul chiar domnului Victor Ponta care pe data de 19.11.2010 poveste intr-o postare peblogul personal urmatoarele:
“Da, m-am “imbatat” cu aerul libertatii la inceputul lui 1990 (ca noi toti cred), aveam abia 17 ani si toata lumea imi statea inainte. Dupa serile din Piata (Piata Universitatii, n.m) dar si dupa alegerile din 20 Mai, atmosfera s-a “dezumflat”si fix pe 13 iunie dimineata, la ora 6.00, eram la coada la Consulatul Francez (langa Piata Romana). Intrasem intr-un program de schimb cu un liceu din Nancy si primisem o invitatie pentru o tabara la care sa particip. A fost o oportunitate pe care o datorez in totalitate profesoarei mele de franceza din liceu, care a reusit sa se lupte cu incapatanarea si comoditatea mea si mi-a bagat franceza si dragostea de Franta in cap aproape cu forta (multumesc si acum, Dna. Felicia!). Am vazut desfasurarea de politie si armata si, cu pasaportul cu viza in buzunar, am luat-o spre Centru. Am trait cu evidenta nefericire evenimentele din 13-15 iunie si impresia mea a fost ca ma aflu intr-o tara care nu ma intelege si in care nu-mi pot indeplini visele. Am plecat spre Nancy cu acest pesimism fata de viitorul Romaniei si cu 40 de $ in buzunar (numai mama stie de unde a reusit sa-i faca rost). Am mers cu un bilet de tren redus pt elevi la Budapesta, apoi Praga si Frankfurt, iar din gara m-au recuperat cei de la liceul din Nancy. Cam aventuros, stiu, dar nici nu implinisem 18 ani si eram mult mai ambitios si mai curajos decat sunt acum (cand plec in lume cu avionul, toate biletele, cazarile si intalnirile deja stabilite, cu mobilul, cardul de credit si iPadul in geanta, condus la aeroport si asteptat in partea cealalta!). Tabara a durat 3 saptamani, in care am mai prins ceva franceza si am descoperit mirajul McDonald’s si iata-ma in gara din Nancy gata de plecare spre casa. Am multumit frumos, m-am dus spre peron, am iesit pe alta usa si am luat-o la picior cu rucsacul in spate spre iesirea din oras. Doar nu era sa fiu atat de aproape de Paris – orasul la care am visat toata adolescenta, si sa ratez ocazia! M-a luat un camionagiu si, pe la miezul noptii, am pus piciorul in locul visat. Metroul m-a dus in Gara de Nord si am dormit in prima noapte chiar acolo, invatand rapid de le ceilalti aflati in aceeasi situatie cu mine unde sa ma plasez si cum sa-mi pun bagajul sub cap, legat de mine, ca sa nu raman fara el!“.
Povestea cu dormitul in gara pare sa fie o minciuna (a cita oare?!) a domnului Ponta. Iata ce scrie publicistul Alin Fumurescu intr-un editorial VoxPublica din martie 2013 (atunci cind Victor Ponta a inceput sa dea amanunte despre aventura lui pariziana):
“As fi lasat sa treaca de la mine o poveste atat de frumoasa, cu un adolescent romantic si rebel, zgribulit prin garile si parcurile Parisului, daca n-as fi sensibil la subiectul asta.Dormitul prin gari, pe sub poduri sau prin parcuri nu e un lucru de gluma.N-are nimic romantic, decat in carti si-n filme. La vremea la care visatorul adolescent Ponta cica dormea prin garile si parcurile Parisului (nu era in Piata Universitatii, cum zicea ? Pentru ca 1972 + 18= 1990) dormeam si eu sub o salcie in Cismigiu, pentru ca din cauza minerilor nu mai puteam intra in hotel. Cativa ani mai tarziu am ajuns si eu la Paris si am fost nevoit sa iau in consideratie posibilitatea de a dormi in vreo gara (Montparnasse, in cazul asta). Persoana la care trebuia sa trag peste noapte nu raspundea la telefon, telefoane mobile nu erau, doar din acelea cu fise, se facea intuneric, iar bani pentru hotel n-aveam. Aveam insa niste maruntis prin buzunare, pe care i l-am dat unui clochard. Cum omul parea “profesionist”, cu sac de dormit si chiar un burete din ala albastru facut sul, l-am intrebat daca se poate dormi in gara. M-a privit cu tristete si-a clatinat din cap. Raspunsul ? Nu se poate. In nici o gara din Paris. Pe timpul noptii gara se inchide si, oricum, politia patruleaza. Dar in vreun parc ? Nici in parcuri. Se inchid la miezul noptii si politia patruleaza si pe-acolo. « Da’ tu unde dormi ? » – l-am intrebat. « Sub un pod », mi-a raspuns. « Da’ nu te pot lua. Locurile sunt impartite din vreme si sunt ocupate toate. In oras n-ai nici o sansa sub poduri daca esti nou-venit. Incearca podurile din banlieus”.
E adevarat, nici Victor Ponta n-a insistat prea tare pe subiectul dormitului in gara din Paris. Se pare ca, norocos fiind, mai ales cu o asa mama, a rezolvat in cele din urma si problema dormitului, dupa cum singur povesteste:
“Mama avea o veche prietena la Paris si am sunat-o a doua zi; am constatat ca nu o ducea deloc bine si s-a speriat cumplit ca o sa stau pe capul ei, asa ca a facut mari eforturi sa ma convinga sa plec acasa. Era prea tarziu, eram decis ce sa fac, am obtinut sa-mi primeasca macar rucsacul la ea si eu m-am instalat frumusel in Gara, intalnind rapid alti doi romani in aceeasi situatie cu care am format imediat un trio foarte unit. De ziua surorii mele Alexandra (2 August), am sacrificat 10 franci si am sunat acasa sa-i spun “La Multi Ani” iar cand am cerut-o pe mama la telefon i-am trantit direct ca am de gand sa mai stau, eventual sa gasesc de lucru, si sa nu se ingrijoreze .Reactia mamei mele a fost ca intotdeauna – “Bine, am incredere in tine, ai grija de tine si noi te sprijinim orice vei face!” (d-aia o iubesc asa tare si de acolo imi vine increderea in mine care m-a ajutat de atatea ori!)”.
Intre timp, daca e sa-l credem, tinarul Victor Ponta, la 17 ani neimpliniti, a batut la usa Legiunii Straine incercind sa-si rezolve situatia locativa si financiara:
“A fost cea mai boema perioada din viata mea. Am batut tot Parisul pe jos (il cunosc mai bine decat Bucurestiul chiar); m-am imprietenit cu toti emigrantii veniti in Gara de Nord din toate colturile lumii; ne-am balacit in fiecare zi in fantanile arteziene de la Luvru; am invatat sa mergem cu metroul fara bilet; castigam cam 40-50 de franci in cateva ore recuperand fisele din carucioarele de bagaje abandonate de cei care prindeau trenul in ultimul moment; am vazut toate muzeele aratand carnetul de elev si convingand ca nu am bani de bilet; inclusiv am mers cu alti romani la Centrul de recrutare al Legiunii Straine de langa Paris, am trecut testele medicale, dar cand am aflat conditiile (contract de minim 5 ani) am dat inapoi inainte sa semnez, si bine am facut!“.
In cele din urma, ajutorul a venit tot din Romania:
“In septembrie (1990 n.m.) am terminat formalitatile si am primit drept temporar de munca. Nu era usor sa-mi gasesc un job, dar iar a intervenit Profesoara mea Felicia, care m-a prezentat unui fost elev al ei stabilit de mult la Paris – Mihai. El m-a ajutat enorm, am ramas pana azi foarte atasat de el si, chiar daca nu ne mai vedem prea des, o sa-i fiu toata viata recunoscator pentru ce am invatat de la el. Printre altele mi-a sadit “microbul” ceasurilor si al vinurilor de calitate – deh, apucaturi burgheze, dar placute in felul lor! Asa ca hoinareala placuta din august a luat sfarsit! In septembrie m-am apucat de lucru, la inceput la o benzinarie, apoi doua luni la un supermarket (faceam cam o ora la dus si una la intors plus cele opt de munca si una de pauza). Am reusit sa-mi inchiriez o camaruta de 12 metri patrati la ultimul etaj dintr-un bloc in apropiere de Saint-Lazare (ma urmaresc garile, in Bucuresti am trait 20 ani la Gara de Nord). Dupa care am gasit serviciul ideal – la un fast food din centru, program de la ora 17 pana la inchiderea de la 1.30, salariul mimin pe economie echivalent cu 1.000 $ (cine avea in Romania in anii 90 asa salariu?!). Ma trezeam la pranz si mergeam direct la Biblioteca Georges Pompidou, unde citeam si ascultam muzica pana cand trebuia sa plec la serviciu. Ziua libera o petreceam cu gasca de romani pe care ii intalneam in Saint Michel, iar munca si banii castigati au inceput sa aiba cu adevarat semnificatie pt mine”.
Eu sint curios, poate sinteti si voi, cine era acel Mihai de la Paris. Poate, cindva, ne va spune intr-un acces de sinceritate insusi Victor Ponta. Pina atunci, sa ne intoarcem din nou in timp in septembrie 1990. La Bucuresti elevii incepusera scoala, Victor Ponta implinise 18 ani, dar era la Paris si lucra la un supermarket. In luna noiembrie, aterizeaza in capitala Frantei doamna Cornelia Naum. Mama premierului povesteste intr-un film documentar recent cum si-a gasit odrasla in plina aventura pariziana:
“Stiu ca in primele zile a dormit in gara si ca se descurca cu ajutorul unor alti romani, ca nu era singurul, erau multi pe acolo, cu recuperarea acelor carucioare de bagaje care multi cind ajungeau mai tirziu la tren nu mai se duceau sa-si ia moneda. Si ei le duceau si-si luau monedele. Ulterior insa, a fost recuperat de un prieten al profesoarei lor de franceza, care l-a ajutat sa se angajeze absolut oficial si, cu salariul legal pe care-l primea, el si-a putut inchiria o mica mansarda din aia boema linga gara Saint Lazare, de vreo 6 metri patrati, dar a fost super incintat cind m-am dus eu la el sa-mi arate garsoniera lui unde avea pe masa o piine si un borcan de Nutella“.
Mentionez ca am transcris exact declaratia doamnei Naum, fara sa intervin pe text.
La sfirsitul anului 1990, tinarului Victor Viorel incepuse sa i se ia de Franta. O spune chiar el, in documentarul realizat de Florin Iepan pentru Digi 24, si explica si de ce:
“Am lucrat la super-market, la benzinarie, la fast-food, insa dupa sase luni perspectiva era pentru mine sa ramin la acel nivel, de muncitor necalificat, pentru ca in clasa a XI-a n-aveam diploma de bacalaureat“.
Pe blogul personal, domnul Ponta e mai darnic cu detaliile:
“Am fost singur-singurel cand am implinit 18 ani in Place Saint Michel din Paris, departe de toti cunoscutii, si nu cred ca m-am descurcat rau. (…) Tot regulile stricte ale Frantei, cele referitoare la continuarea studiilor, mi-au dat si ultimul imbold sa ma intorc acasa. Adevarul e ca am simtit atat de tare lipsa familiei si a celor apropiati incat de atunci si pana azi nu m-am mai gandit niciodata sa plec defintiv din tara. Mama a reusit sa vina in vizita la mine. In timpul plimbarilor noastre nocturne prin oras am primit din nou ceea ce aveam nevoie – sfaturi bune si curaj! Mama mi-a spus ca se bucura ca am dovedit ca pot face ceva singur intr-o lume atat de dificila, dar ca viitorul meu poate fi la fel de bun acasa, alaturi de cei care ma asteptau. Plecasem la sfarsitul clasei a XI-a si nu reuseam sa ma reinscriu in Franta ca sa-mi dau bacalaureatul si sa ma inscriu la facultate. Sorbona mult visata era mai departe de mine din Paris decat daca ma intorceam acasa sa termin liceul! A fost una din cele mai grele decizii din viata mea, dar am considerat mereu de atunci incoace ca am facut foarte bine”.
Satul de aventura pariziana, tinarul Ponta decide dupa opt luni sa revina in tara. Aterizeaza la Otopeni in ianuarie 1991:
“Pe 22 Ianuarie 1991 am aterizat la Otopeni, strivit de emotie si de multimea de prieteni care m-au asteptat! Recunosc insa ca socul revenirii a fost imens, nu cred ca ne mai aducem aminte exact cum arata Romania in acei ani, ce diferente fata de Occident (multe din acestea le-am recuperat, dar am pierdut lucruri bune in schimb!)”.
Dincolo de emotiile lui Victro viorel Ponta, sa privim totusi, mai atent, data din calendar: era 22 ianuarie 1991, trecuse deja primul trimestru al clasei a XII-a, ba, mai mult, incepuse de citeva saptamini si trimestrul al doilea. Pentru cei nefamiliarizati cu structura anului scolar din acea perioada sa amintim cum stateau lucrurile:
Structura anului şcolar 1990 – 1991
15 septembrie – 20 decembrie – trimestrul I
21 decembrie – 10 ianuarie – vacanţa de iarnă
11 ianuarie – 27 martie – semestrul II
11 aprilie – 27 iunie – semestrul III
28 iunie – 14 septembrie – vacanţa de vară
Regulamentul scolar prevedea la acel moment, probabil ca si azi, ca “preavizul de exmatriculare se întocmeşte, în scris, de diriginte şi director, pentru elevii care absentează nejustificat 20 de ore la diferite discipline de studiu sau 15% din totalul orelor de la o singură disciplină/modul, cumulate pe un an şcolar şi se înmânează părintelui/tutorelui legal sau elevului, dacă acesta a împlinit 18 ani, sub semnătură“. Prin urmare, in cazul elevului Victor Ponta dintr-a XII-a C, era clara situatia: trebuia exmatriculat! A avut “noroc” insa, o spune chiar el:
“Desi trimestrul al doilea al liceului incepuse deja, am primit (sigur, prin cunostinte si rugaminti, ca la noi) de la Ministrul Educatiei de atunci (Mihail Sora cred, ii multumesc desi habar nu are cine sunt) o dispensa speciala sa nu pierd un an. Am muncit pe branci sa-mi inchid situatia scolara pe primul trimestru ca sa-mi prind colegii din urma. Nu reuseam fara “gasca” mea atat de unita si draga, oamenii alaturi de care practic am trait zi de zi din clasa a IX-a in 1987 si pana dupa 2001, cand noile mele preocupari m-au indepartat de ei, din pacate“.
Fostul utecist Victor Ponta devenise, chiar daca era anul 1991, membru PCR (Pile, Cinostinte, Relatii). Dar altceva e important de spus: nu ministrul Sora este cel care i-a acordat acea dispensa speciala si ilegala lui Victor Viorel Ponta!Nici n-ar fi avut cum, din cel putin doua motive. Primul este acela ca Mihail Sora a demisionat de la conducerea Ministerului Invatamintului dupa mineriada din 13-15 iunie 1990. Al doilea e de data recenta. E vorba de scrisoarea deschisasemnata de Mihail Sora in urma cu citeva zile, referitoare la candidatura lui Victor Ponta la presedintie din care am selectat doar un paragraf (desi merita republicat toata si aici):
“Cu un Victor Ponta Preşedinte al României, ne îndreptăm spre o Românie a furtului generalizat, o Românie a imposturii guralive şi dezordonate, o Românie a incompetenţei şi a neruşinării, în care oameni fără nicio calificare, oameni care şi-au cumpărat sau au furat diplome universitare – ajungând, astfel, în poziţiile-cheie ale magistraturii, ale mediului academic, economic sau politic –, aceşti oameni corupţi, lipsiţi de scrupule, lipsiţi de caracter, se vor afla la cârma ţării noastre, mai exact: LA TOATE CIRMELE ROMANIEI“.
Deci nu, domnule Ponta, nu Mihail Sora v-a dat dispensa, ci altcineva. E vorba de profesorul universitar la Universitatea Politehnica din Bucuresti Gheorghe M. Stefan care, dupa cum noteaza colegii de la ziare.com, “a administrat Ministerul Invatamintului timp de un an si jumatate (28 iunie 1990 – 16 octombrie 1991), numele sau nefiind retinut pentru vreo realizare spectaculoasa“.
“Dispensa” primita de voiajorul Victor Viorel Ponta i-a infuriat la vremea respectiva pe multi dintre colegii lui. In ziarul NONSENS editat la acea vreme de citiva dintre elevii liceului Neculce s-au scris citeva articole dure despre cazul lui Ponta. Degeaba. Victor Viorel si-a continuat marsul triumfal spre bacalureat chiar daca “disparuse din peisaj” inainte de terminarea clasei a XI-a si reaparuse subit printre colegii lui la jumatatea clasei a XII-a. Si, ce sa vezi, a mai luat si nota 1o la bacalaureat, dupa cum scrie AICI. Sau poate minte, pentru ca nimeni n-a reusit sa vada nici macar catalogul din clasa a XII-a al actualului premier, daramite diploma lui de BAC!
Legat de revenirea lui Victor Viorel in tara, doamna Cornelia Naum, mama premierului Ponta, trebuie sa se puna de acord cu fiul cind exact s-a produs fericitul eveniment. Domnul Ponta spune raspicat ca s-a intimplat pe 22 ianuarie 1991. Doamna Naum isi aminteste ca a fost prin… februarie:
“El a plecat in iunie, imediat dupa evenimentele…prima mineriada si s-a intors in februarie ’91. Eu i-am spus clar, ai douazeci de dolari in buzunar, cu atit a plecat el din tara, faci autostopul, te duci la Paris, e vara, e cald, e frumos, poti sa dormi in parc doua-trei nopti si cind te-ai lamurit vii acasa. In asta a constat acordul meu de a pleca la Paris“.
Putem trece peste faptul ca mama Cornelia spune ca Victor Viorel a plecat la Paris cu doar douazeci de dolari in buzunar, iar fiul sustine ca avea patruzeci(“Am plecat spre Nancy cu acest pesimism fata de viitorul Romaniei si cu 40 de $ in buzunar, numai mama stie de unde a reusit sa-i faca rost”).
Poate-au uitat, a trecut ceva timp de atunci. La urma urmelor, nu banii aduc fericirea. Mai ales in adolescenta. Dar trebuie sa admiteti ca noi, ceilalti, nu vom putea uita niciodata in cazul in care Victor Ponta ajunge presedinte, ca acest lucru poate nu s-ar fi intimplat daca prin februarie ’91 nu se gasea un timpit pe scaunul de Ministru al Educatiei care sa-i dea o dispensa unui chiulangiu, facindu-ne sa ne intrebam si astazi cum ar fi aratat Romania daca avea demnitatea sa zica nu si sa-l lase repetent!
Sursa: turcescu.ro
Comentariile sunt închise.