La Iaşi, în viaţa politică, înainte de al Doilea Război Mondial, după ce puterea a asociat mărţişorul cu simbolul electoral al unui partid, s-au întâmplat lucruri incredibile. Un document inedit a fost găsit de reporterii ieşeni într-un fond special de arhive care arată cum apela puterea la violenţă pentru a „fura” voturile cetăţenilor.

Vă prezentăm mai jos articolul integral:

Pentru că tot suntem în campanie electorală, „Ziarul de Iaşi“ vă prezintă astăzi un inedit excurs în lumea alegerilor româneşti şi ieşene din secolul trecut. Bătăile, violenţa, şantajul erau la ordinea zilei atunci, iar politizarea societăţii era şi atunci dusă la extrem. Partidele aveau structuri speciale pentru bătăile politice, precum „cetele de voinici“ sau „gărzile ţărăneşti“. Tot atunci, la sate, primul „cumpărat“ de putere era învăţătorul, nu primarul: el putea influenţa cel mai eficient mulţimea. Nici Biserica nu rămânea în afara jocului. O interesantă paralelă peste timp a campaniilor electorale de atunci şi de acum, în rândurile de mai jos.

La Iaşi, în 1917, parlamentul aflat în refugiu după ocupaţia germană a Bucureştiului adopta două mari reforme, care au schimbat în anii următori faţa societăţii româneşti: votul universal şi împroprietărirea ţăranilor cu pământ. Marele Război făcea loc unei noi lumi, în care masele urmau a juca un rol tot mai important în lupta dintre partide. „Democraţia s-a răspândit în Europa Central-Est europeană şi de Sud-Est după Primul Război Mondial. România nu a făcut excepţie de la regulă, în pofida tuturor problemelor şi derapajelor aceasta devenind şi rămânând o ţară democratică până în 1938“, a subliniat istoricul ieşean Dorin Dobrincu, fost director al Arhivelor Naţionale ale României.
Dacă înainte de adoptarea sufragiului universal oraşul era ringul unde se duelau politicienii, în perioada dintre cele două războaie mondiale lumea rurală nu a mai putut fi ignorată de formaţiunile politice, cu atât mai mult cu cât apariţia de noi partide a modificat complex scena. Fragilitatea sistemului democratic românesc se reflectă în „derapajele“ care au însoţit mai toate alegerile dintre 1919-1937. Violenţe, şantaj, lupte de culise, influenţarea uneori neortodoxă a opţiunilor de vot şi politizarea la maximum a societăţii au fost constant uzitate de toate partidele trecute prin fruntea ţării, în scurta perioadă care a separat cele două mari conflagraţii mondiale.

Victorii zdrobitoare
Una din cele mai importante probleme ale alegerilor interbelice a fost reprezentantă de „zestrea guvernamentală“, notează istoricul Daniel Boboc în lucrarea de doctorat „Vot universal şi cultură politică în România interbelică“. Guvernul care organiza alegerile se plasa de fiecare dată pe primul loc, obţinând victorii zdrobitoare de cele mai multe ori. Maximul a fost înregistrat la alegerile din 1928, 77,74%, iar cel mai slab scor pentru guvern în 1937, atunci când liberalii lui Gheorghe Tătărăscu au obţinut 35,92% din sufragii. Partidul aflat la guvernare avea la îndemână administraţia locală şi putea negocia şi influenţa lesne opţiunile politice. Fiindcă ideile politice aveau un impact foarte redus, încă din 1919 partidele au recurs la politizarea instituţiilor şi a serviciilor publice. „În noua configuraţie electorală, fundamentală era captarea liderilor, a oamenilor văzuţi, din zona lumii rurale – primari, notari, învăţători, preoţi, ţărani înstăriţi, mari proprietari, funcţionari, cârciumari – şi folosirea lor în scopul obţinerii voturilor“, arată Boboc. Trimisul oficial al guvernului în teritoriu era cel care trăgea sforile în campanie, având pârghii legislative în acest sens. După numirea în funcţie, cel mai adesea prefectul făcea o listă cu localităţile unde avea sprijin total din partea primarilor aflaţi în funcţie şi în cazul consiliilor pe care nu le putea controla recurgea la dizolvarea acestora. „Se cuvine să menţionăm că acuzele de fraudă electorală erau frecvente în perioada interbelică, îndeosebi opoziţia incriminând puterea de ilegalităţi în desfăşurarea campaniei electorale sau în ziua desfăşurării votului şi a numărării buletinelor de vot“, a adăugat Dobrincu.

Absenteismul era peste medie la Iaşi
Şantajul era un alt procedeu aplicat în lupta pentru obţinerea victoriei, iar politicienii Iaşului nu făceau notă discordantă în acest peisaj. În 1922, după numirea guvernului liberal, liderii ieşeni ai formaţiunii încercau să obţină controlul asupra administraţiei locale până la alegerile din luna martie a acelui an. În acest sens, se urmărea atragerea în „barca“ Puterii a primarilor averescani sau înlocuirea acestora cu simpatizanţi liberali. Preşedintele averescan al comisiei interimare din comuna Rediu-Mitropolie, Dumitru Vârlan, şi-a depus mandatul după ce Partidul Poporului, condus de mareşalul Alexandru Averescu, a trecut în opoziţie, dar prefectul liberal Petre Fântânaru i-a propus intrarea în PNL, respingându-i demisia. Refuzul lui Vârlan de a părăsi Partidul Poporului i-a determinat pe liberali să apeleze la o variantă de rezervă, numindu-l pe notarul local Mihail Stamatopol în funcţie pentru a deţine controlul pe durata alegerilor. Doar că dedesubturile acestui scandal erau ştiute de foarte puţini la acea vreme: atât Vârlan, cât şi Stamatopil erau implicaţi într-o afacere murdară, în spatele căreia folosiseră falsul şi uzul de fals ca urmare a angajării fictive la primărie a unui vătaf.
Cei doi încasau şi împărţeau frăţeşte suma ce ar fi fost cuvenită acestui salariat, doar că în arest a ajuns doar primul, care refuzase oferta şefilor PNL Iaşi. În perioada dintre cele două războie mondiale, Iaşul era un veritabil fief al naţional-liberalilor. Cu toate acestea, PNL a pierdut categoric scrutinul din 1928 în faţa rivalilor ţărănişti, care au atras aproape 80% din voturi. În rest, campaniile electorale din Iaşul de altădată se soldau cu victorii pe linie ale PNL şi participări la vot sub media înregistrată la nivel naţional.
Învăţătorii erau o altă categorie importantă în vizorul partidelor, fiind controlaţi politic prin intermediul revizoratului şcolar şi asociaţiei profesionale. Deseori, activitatea şcolară mergea paralel cu cea politică. Bine văzuţi în cadrul comunităţii şi cu o cultură net superioară celorlalţi locuitori, învăţătorii erau constrânşi să asigure transmiterea mesajului politic al partidului de guvernământ, în condiţiile în care depindeau exclusiv de bugetul statului. Şi impactul acestora era considerabil. Spre exemplu, în comuna ieşeană Şipote, în intervalul 1919-1926, Partidul Ţărănist obţinuse constant aproximativ 600 de voturi cu sprijinul acordat de învăţătorii Gheorghiu şi Tănase. De partea cealaltă a baricadei, liberalii abia strângeau 60 de voturi în această perioadă. După intervenţia conducătorului liberal Victor Iamandi, cel care în 1927 a reuşit să îi sufle ţărăniştilor pe cei doi dascăli, situaţia s-a modificat la 180 de grade: liberalii obţineau aproape 600 de voturi, pe când PNŢ doar 37.
Biserica era „în joc“
Nici Biserica nu rămânea în afara jocului urnelor, fiind un instrument util în structurarea opţiunilor electorale ale comunităţii. Percepuţi ca deţinători ai adevărului absolut şi având o autoritate simbolică, unii preoţi s-au dedat la deşertăciunea lucrurilor lumeşti, deşi poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române era aceea ca preoţii să nu se implice cu nimic în procesul politic. Pentru a obţine parohii mai bune sau avansări, unii slujitori ai Bisericii îndemnau chiar în timpul slujbelor pe cine ar trebui enoriaşii să voteze. Alţii – notează Boboc – mergeau în timpul alegerilor prin sat „cu Evanghelia la subţioară şi îmbrăcaţi ca odăjdiile, punând ţăranii să jure pe Evanghelie că vor vota Secera (unul din semnele electorale ale PNŢ – n. red.). În timpul alegerilor din 1926, într-un sat, preotul făcea propagandă la secţia de votare cu covrigi (alegorie care trimitea la însemnul electoral al Partidului Ţărăneasc), pe care îi dădea alegătorilor spunându-le că este anafură“, a descoperit Boboc scotocind documentele din arhive.
Cârciuma era un alt punct strategic folosit pentru captarea alegătorilor. Deşi cele din apropierea secţiilor de vot trebuiau închise, potrivit dispoziţiilor legale din acele vremuri, regula era încălcată cu bună ştiinţă. Autorităţile locale aminteau cârciumarilor că activitatea acestora depindea de autorizaţia emisă, astfel că ne putem da lesne seama cum se făceau aceştia luntre şi punte pentru victoria candidaţilor Puterii în alegeri. „Cinstirea“ localnilor de către politicieni mai şi degenera uneori în violenţe, fiind cu greu ţinute în frâu de organele competente. „Violenţele în alegeri reprezintă fenomene recurente ale perioadei interbelice, cu rădăcini mai adânci în trecut. Există însă forme diferite de manifestare a acestor practici în spaţiul românesc. Putem vorbi de o violenţă extremă, practicată de partidele extremiste, care putea ajunge până la asasinate, dar şi de una «ritualică», regizată, apanajul agenţilor electorali liberali sau ţărănişti, de exemplu. În acest din urmă caz, violenţa era utilizată deopotrivă ca mijloc de presiune asupra alegătorului şi act de bravură personală, care putea aduce agentului electoral avantaje de imagine în cadrul propriului partid. România nu a fost singurul stat din regiune în care s-au practicat violenţele la urne. Bulgaria şi Grecia reprezintă exemple într-un registru chiar mai dur decât putem încadra statul român“, spune istoricul Ionuţ Nistor, lector universitar în cadrul Facultăţii de Istorie UAIC.
Structuri de şoc
De aceeşi părere este şi fostul şef de la Arhivele Naţionale, care arată că până şi formaţiunile politice democratice, precum cele ale liberalilor ori ţărăniştilor, aveau structuri de şoc, pregătite special pentru combaterea, chiar şi fizică, a adeversarilor. „Ceea ce a fost cu adevărat îngrijorător în viaţa politică interbelică a fost apariţia violenţei în viaţa publică, confruntările dintre diferitele grupări politice luând din ce în ce mai mult şi aspectul unor dispute fizice, soldate cu vătămări corporale grave, uneori chiar cu decese. Se înfruntau liberalii cu ţărăniştii, cuziştii cu legionarii. În special partidele de extremă dreaptă şi-au constituit formaţiuni paramilitare, cum au fost lăncierii în cazul cuziştilor (Liga Apărării Naţional Creştine – n.red.), iar Mişcarea Legionară avea o structură paramilitară explicită, dar nici partidele democratice nu au facut excepţie“, a precizat Dobrincu. Spre exemplu, acesta spune că PNŢ avea în subordine „cetele de voinici“ sau „gărzile ţărăneşti“, formaţiuni dispuse să transmită mesajul politic al partidului condus de Iuliu Maniu dincolo de limitele impuse de lege.
Dorin Dobrincu spune că discursurile din ce în ce mai tari, disputele de pe străzile oraşelor şi satelor României au dus la o degradare accentuată a vieţii politice, inclusiv la asasinate politice, săvârşite atât de către membrii formaţiunilor politice de extremă dreaptă, în special de legionari, cât şi de către autorităţile statului român, mai ales în ultima parte a regimului lui Carol al II-lea, la dispoziţia expresă a acestuia şi a apropiaţilor săi. „Însă nu doar în România au fost astfel de manifestări. Ele au caracterizat întreaga regiune de la Marea Baltică la Marea Neagră, ca şi zona balcanică. În unele ţări din zonă, violenţele au fost de o intensitate chiar mai mare, inclusiv în timpul desfăşurării diferitelor scrutine. Aş aminti aici în special Bulgaria şi Iugoslavia. De altfel, cu excepţia Cehoslovaciei, vecinii României au renunţat chiar mai repede la democraţie: URSS era de la apariţie o dictatură crâncenă, mai precis un stat totalitar, iar celelalte ţări au ajuns repede să aibă regimuri autoritare, în cele din urmă dictaturi sub diferite măşti (Ungaria în 1920, Polonia – 1926, Iugoslavia – 1929, Bulgaria – 1934)“, explică Dobrincu. Din perspectiva acestuia, era evident că democraţia nu avusese timp să se consolideze, că nu reuşise să-şi creeze o bază pentru menţinerea şi extinderea instituţiilor şi practicilor necesare. „Nici în această privinţă România nu a fost o excepţie de la regulă, ea adoptând un regim de dictatură în 1938, sub amintitul rege Carol al II-lea. Degradarea vieţii politice democratice, încetarea consultării populaţiei, instituirea unor puteri prin alte metode decât prin vot au dus în cele din urmă la exacerbarea violenţei în preajma, în timpul şi după cel de-al Doilea Război Mondial“, a precizat la final fostul director al Arhivelor Naţionale.
Mărţişor interzis
Anul 1938 a marcat apogeul practicilor punitive ale regimului carlist. Cu ocazia zilei de 1 Martie a anului 1938, până şi mărţişorul, considerat „simbolul primăverii“, era indexat la capitolul propagandă politică, iar purtarea acestuia a fost interzisă. Astfel, potrivit unui document inedit, descoperit de reporterii „Ziarului de Iaşi“ în fondul Prefectura Iaşi (Arhivele Naţionale, filiala Iaşi), purtarea mărţişorului a fost interzisă în anul 1938.
În rândurile următoare vom cita din ordinul trimis în teritoriu de Armand Călinescu, ministru de Interne la acea dată: „Vă aducem la cunoştinţă că nu se aprobă portul mărţişoarelor separate cu prilejul zilei de întâi Martie, cari sunt confecţionate astfel încât ar putea constitui vreun mijloc de propagandă politică. Toate mărţişoarele sunt socotite ca insigne politice şi toţi cei ce vor fi dovediţi că le poartă, vor fi deferiţi justiţiei, împreună cu actele dresate conform art. 324 din Codul Penal, care sancţionează asemenea fapte. De asemenea, nu este admis nici portul mărţişoarelor confecţionate de partidele politice sau organizaţii cu tendinţe politice“.
Mărturii ale vremii despre violenţa electorală
Ce spuneau Silviu Brucan şi Petru Groza despre alegeri
„Prima acţiune politică la care am participat era una de stradă. În perioada interbelică, două cotidiene de mare tiraj se aflau într-o competiţie acerbă: «Dimineaţa», ziar democrat de centru, şi «Universul», ziar naţionalist de dreapta. Dat fiind că proprietarii primului erau nişte bogătaşi evrei, familia Pauker, Stelian Popescu, proprietarul Universului, a deslănţuit o campanie antisemită menită a-şi elimina competitorul. Paralel cu campania de presă, huliganii fascişti distrugeau afişele şi ardeau ziarele Dimineaţa, Forţele democratice au sărit în apărarea acestei citadele, iar tineretul comunist şi socialist organiza grupuri postate la chioşcurile de ziare pentru a contracara atacurile huliganice. M-am înrolat şi eu într-un asemenea grup: în fiecare dimineaţă patrulam în jurul chioşcurilor de la Gara de Nord. Cînd apăreau legionarii, se încingea o bătaie zdravănă şi, o dată, m-am ales cu capul spart. Era debutul meu în viaţa politică românească“, povesteşte Silviu Brucan, fostul ideolog al comuniştilor, în volumul de memorii „Generaţia irosită“.

„Demagogia electorilor nu cunoştea margini. Mai întotdeauna alegerile degenerau în beţii şi bătăi de-a lungul şi de-a latul ţării, iar liniştea satelor era tulburată – operaţiile în jurul urnelor pentru a «rectifica» votul poporului, fiind atît de inventive şi de variate, încît duseseră faima ţării departe de hotarele ei… Lumea se obişnuise de mult cu astfel de exhibiţii, încît falsificarea voinţei populare stîrnea mai puţină revoltă şi mai mult haz, lăudîndu-se fiecare partid cu isprăvile sale… toate aceste abuzuri, făcute la lumina zilei, au rămas nesancţionate. Iar dacă uneori alegerile se soldau şi cu omoruri, amnistia, care urma în mod automat a doua zi după alegeri, înlătura orice pedeapsă“, notează Petru Groza în memoriile sale, „Adio lumii vechi!“.

sursa: ziaruldeiasi.ro