E poate cea mai grea spovedanie de până acum. Nu există serviciu secret care să nu oprime. Deviza tuturor serviciilor reunite ar trebui sa fie „Homo homini lupus est”. A avea mai multe informaţii decât oamenii normali nu e o fericire, e o piatră de moară. Legată de inimă. Nu există agent cu state vechi în Servicii fără o conştiinţă grea.

Totul a început în 1986, undeva în zona “Maria Rosetti”, în Bucureşti. Terminasem facultatea şi eram deja asistent la catedra de matematică a Politehnicii bucureştene, catedră condusă de matusalemicul Walter Olariu. Aşa cum v-am povestit deja, în 1985, fusesem la o bursă la Perugia, în Italia, de unde mă întorsesem ca să-mi continui cercetările matematice cu marele Dan „Picu” Voiculescu. Doar că Picu, după ce participase la Congresul de matematică de la Berkeley, unde ar fi trebuit să ia Medalia “Fields”, nu mai făcuse cale întoarsă, şi, uite aşa, toată generaţia mea, toţi discipolii săi în teoria operatorilor, rămăsese a nimănui.
Toţi colegii mei luaseră repartiţie la INCREST. După ce coana Leana desfiinţase Institutul de Matematică de pe “Calea Griviţei”, toată crema se mutase într-o secţie a INCREST-ului, institut axat mai mult pe cercetări aviatice. Secţia de matematică, condusă de Zoe Ceauşescu, îngloba, la acea dată, un grup de cercetători care astăzi fac cinste marilor universităţi din lumea întreagă. La repartiţie, cum eram doar 8 cu toţii, şi cum era un singur loc în învăţământul superior , la Politehnică, am căzut la pace foarte uşor cu ceilalţi colegi ai mei, pentru că toţi îşi doreau să meargă la Zoia, la INCREST, şi doar eu în învăţământ. Eram mult mai atras de predat şi de mediul universitar decât de cercetarea de la INCREST, mai ales că Picu Voiculescu rămăsese la Berkeley, şi eu nu prea îmi mai găseam un alt mentor. De fapt, nu l-am mai găsit niciodată.
În 1986, am închiriat şi o garsonieră pe “Maria Rosetti”, o garsonieră care va deveni în curând un fel de bârlog al cinefililor bucureşteni. Adusesem din Occident o hardughie de video, luat cu 100 de dolari la mâna a doua, şi o caseta cu “Amadeus”. Plecând de la acel video şi de la celebra casetă cu filmul lui Milos Forman, abia apărut în Vest, am reuşit să alcătuiesc o adevarată bibliotecă de filme de artă. Unul dintre amicii mei de la Automatică avea un computer “Sinclaire Spectrum” de 64k, pe care am construit o imensă bază de date, cu toate filmele serioase care se aflau prin Bucureşti. Sistemul era un troc prelungit., iar lista mea de filme circula în tot Bucureştiul. Deşi eu aveam doar caseta cu “Amadeus” şi mai târziu cu “Once upon a time in America”, a lui Sergio Leone, reuşeam să am acces la orice casetă. Era un sistem foarte simplu, care se baza pe “Principiul cutiei”, al lui Dirichlet. Să presupunem că aş fi dorit să vizionez o anumită casetă; sunam la proprietar şi îl întrebam ce doreşte din listă, acesta îmi dădea un alt film şi apoi sunam la următorul proprietar, până când cercul se încheia la cele două casete ale mele. Cu timpul, lumea îmi lăsa casetele mai multe zile, aşa că eu trebuia doar să manageriez schimburile şi să nu uit unde se aflau toate casetele. Exista şi un cărăuş de casete, amicul Toni Ionescu, doctor la IOB, actualmente şeful Secţiei de radioterapie. Toni era singurul care avea maşină şi astfel putea să facă transferul fizic al filmelor. Mulţi deţinători de casete voiau să primească filmele acasă, fără să se deplaseze şi, drept urmare, îi taxam cu un litru de benzină. Eu şi amicii mei nu câştigam nimic din afacerea asta, dar aveam acces la toate filmele de artă, foarte greu de găsit printre miile de porcării care circulau prin oraş. E drept că uneori, din taxa de benzină, rămâneam cu un surplus pe care-l foloseam în vacanţe sau weekend-uri, ţinând cont că penuria de benzină devenise cronică la sfârşitul anilor ‘80. Legătura dintre această afacere cu casete şi Securitatea lui Ceauşescu va deveni evidentă în continuarea acestei poveşti.

Lângă garsoniera mea, se afla Restaurantul “Moldova”, în imediata vecinătate a “Gradinii Icoanei”. In penuria de produse de necesitate imediată, la “Moldova”, se mai găseau uneori articole rare, Pepsi , Brifcor, ness-cafe, portocale sau bere poloneză. Am tot încercat să mă împrietenesc cu gestionara restaurantului, o doamnă cu relaţii sus-puse, dar nu am prea reuşit. Într-o bună zi, tot aşteptând să cumpăr „prin spate” 1 kg de portocale, evident la suprapreţ, m-am întâlnit cu un fost coleg de liceu, Paul Savu. Eram prin 1987, Paul era cu 4-5 ani mai mare ca mine, tot din Olteniţa, nu fusesem prieteni apropiaţi, doar bătusem mingea împreună pe terenurile Şcolii generale nr. 5 din oraş, scoală unde unchiul meu fusese director peste 10 ani. Foarte deschis şi sociabil fiind “amicul”, l-am invitat la mine acasă, pe “Maria Rosetti”. În acel moment, nu ştiam nici unde lucrează, nici cu ce se ocupă şi cu atât mai puţin că era ofiţer superior în solda Securitaţii lui Ceauşescu. Într-o societate dominată de delaţiune şi frică, circula o butadă: dacă se formează un grup de 5 persoane, atunci sigur unul este securist. Privind înapoi, cred ca erau mereu doi, iar uneori erau chiar toţi 5. Oricum, eu şi prietenii mei eram atât de inconştienţi şi de relaxaţi, încât nu ne mai făceam de multă vreme probleme cu turnătorii dintre noi. Situaţia devenise atât de critică, încât nu mai conta prea mult ce spui şi ce comentezi. Spre deosebire de anii ‘50, Securitatea nu mai era interesată de bancuri politice sau comentarii antiregim, ci doar de cei ce întreprindeau acţiuni directe de protest. Dacă disidenţa română nu s-a facut simţită e tocmai din cauza faptului că sistemul opresiv nu a pierdut vremea cu prostii, ci a combătut direct doar mişcările celor care aveau curaj să se opună. Atât Paul Savu, cât şi toţi ceilalti ofiţeri de la Securitate pe care i-am cunoscut, până în ‘89 şi mai ales după ‘97, aveau o foarte bună intuiţie şi reuşeau să identifice posibilii disidenţi din faşă. Când am fost, în sfârşit, arestat în septembrie ‘89, în dosarul meu, pe care scria “Sima Cristian- trădare”, primele înregistrări care apăreau erau din ‘87, cam de la a doua sau a treia întâlnire cu Paul Savu, ceea ce mă face să mă gândesc că foarte repede au luat decizia să mă supravegheze.