TOP STORY | Povestea deportării unui copil de 10 ani, stigmatizat de arestarea tatălui

Lumina nu mai vine de la Răsărit, transmite Lăcrămioara Stoenescu generaţiei actuale de politicieni. Fost „duşman al popului” la vârsta de 10 ani, ea îndeamnă românii să-şi aleagă cu atenţie soarta. Fosta profesoară de limbă română îşi scrie memoriile, publică interviuri şi cărţi, pentru ca tinerii să cunoască ororile comuniste ale istoriei recente prin care au trecut 400 de elevi şi studenţi deportaţi. Recent, cartea sa ”Copii-duşmani ai poporului” a fost tradusă în italiană şi prezentată la Salonul de carte de la Torino în mai 2014.

Povestea Lăcrămioarei Stoenescu este cutremurătoare din perspectiva emoţiilor şi experienţelor trăite ale unui copil de 10 ani. După arestarea tatălui său, complet nevinovat, a fost declarată „duşman al poporului”, umilită la şcoală şi privată de strictul necesar: hrana. „Sunt fiică de deţinut politic şi deportată în anul 1952, ca urmare a arestării tatălui meu, Corneliu Stoenescu, care a fost pretor al plasei Comana, Judeţul Vlaşca. La vârsta de zece ani, împreună cu mama şi cu bunica maternă am părăsit oraşul Giurgiu, având Domiciliu Obligatoriu în Rădăşeni-raionul Fălticeni, regiunea Suceava”, povesteşte Lăcrămioara Stoenescu. Ea spune că tatăl său nu făcuse politică, ci îndeplinise funcţia de pretor timp de opt ani, din 1941 până în 1948, când s-a făcut o nouă împărţire administrativ-teritorială. Dar pentru că a fost considerat obedient vechiului regim, făcând parte din elite, Securitatea l-a arestat în noaptea de 14 aprilie 1952. „Aveam zece ani, când o volgă neagră s-a oprit în faţa porţii noastre la miezul nopţii, oră la care Securitatea îşi făcea treburile ei murdare. Bătăile puternice în uşă m-au trezit din somn, speriindu-mă. Prin uşa întredeschisă a camerei mele, am zărit siluetele securiştilor îmbrăcaţi în haine negre de piele. Tata a plecat cu ei şi nu s-a mai întors. Casa în care locuiam a devenit un infern sub zgomotele cărţilor trântite la percheziţie. Mi-am tras mai tare păturica peste ochi şi mi-am astupat urechile, să nu mai aud nimic. Am plâns mult, dar, într-un târziu, am adormit. A fost cea mai cumplită noapte a copilăriei mele”, spune Lăcrămioara Stoenescu.

Copilărie stigmatizată

Despre tatăl său nu a ştiut nimic mai multe luni. Mama însă îi trimitea lunar un pachet şi o carte poştală. „Scriam şi eu un rând, la sfârşit: Te aştept cu drag, Ticule şi semnam, Lăcrămioara. N-a ştiut nimeni, nici măcar mama, cât am suferit la arestarea lui. Avusesem o relaţie specială cu tatăl meu, licenţiat în drept, membru al Baroului din Vlaşca, adevăratul meu magistru de la care am moştenit şi harul scrisului. Am suferit enorm, atât eu dar şi el care n-a putut să-mi urmărească evoluţia timp de doi ani. Mă duceam pe o ulicioară apropiată de casă şi plângeam să n-o supăr pe mama”, rememorează Lăcrămioara Stoenescu.

Cât despre mama sa, ea devenise soţie de deţinut politic, deci stigmatizată. Era o femeie care avea în grijă o mamă de 70 de ani şi un copil de 10 ani. După vreo două luni de la arestarea tatălui, altă năpastă s-a abătut asupra lor. “Mama a primit o hârtie, în care scria că trebuia să plecăm cu Domiciliu Obligatoriu. Locuiam atunci pe strada Dostoievski, într-o casă cu chirie, deoarece a noastră fusese rechiziţionată încă din 1944 de un colonel rus. Era o casă modestă, cu trei camere şi utilităţi, care nu ni se naţionalizase”.

Pe 6 iunie 1952, s-au îmbarcat într-un tren de vite, claie peste grămadă, călătorind numai noaptea, să nu fie văzuţi de ceilalţi pasageri din trenurile personale şi să nu încurce circulaţia. După o săptămână, au ajuns în nordul Moldovei împreună cu alte peste şapte sute de oameni, printre care aproape o sută de copii.

“Duşman al poporului”

“Viaţa a fost un calvar în deportare. Acolo, am trăit iadul copilăriei mele, în ziua când am fost exmatriculată din şcoală în faţa colegilor şi considerată «duşman al poporului». Acest eveniment dramatic mi-a marcat puternic memoria, devenind un stigmat pe care l-am purtat întreaga viaţă. Copil fiind, am suferit o traumă morală, provocată de violenţa verbală a cuvintelor «duşman al poporului», exacerbate în memoria mea, în loc să se estompeze, cu fiecare an care trecea”, îşi aminteşte ea.

În martie 1953, după moartea lui Stalin, a fost reprimită în şcoală, toamna, cu ceilalţi elevi deportaţi, după examenul dat la toate materiile. Aştepta ca cineva să-i spună că n-a avut nici o vină că a fost exmatriculată din vina lor, că este victimă a unui regim nemilos. Asta nu s-a întâmplat niciodată. Nici măcar după 1990.

Timp de doi ani mama sa a cărat cherestea de 3 m, care avea jumătate din greutatea ei. În iarna cumplită a lui 1954, au primit ordinul să plece acasă. Au aşteptat să se deszăpezească liniile ferate şi să poată circula spre Bucureşti.

Întoarcerea

“Ajungând în Giurgiu, am constatat că nu aveam unde locui, casa noastră fiind ocupată de muncitorii de la Podul Prieteniei. Am stat o vreme pe la rude. În ziua de Paşti, 25 aprilie 1954, când tocmai eram la masă, a venit la poartă un bătrân, care îşi trăgea piciorul stâng. Nu l-am recunoscut pe tata, fiind îmbătrânit din cauza anilor de temniţă şi a bolilor numeroase. Parcă avea 80 de ani, şi datorită bărbii albe şi a mustăţilor, părea mai de grabă un sfânt al închisorilor, ca toţi ceilalţi care au trecut pe acolo… Timp de o lună am dormit pe la rude, apoi ne-am mutat în casa noastră. Însă pe chiriaş, care lucra la Podul Prieteniei ce se construise peste Dunăre şi nu plătea chirie, l-am găsit tot în casă. Poate era un securist, pus pe urmele noastre, care ne-a stat mult timp pe cap ca un ghimpe în coaste”, povesteşte interlocutoarea noastră.

Părinţii n-au găsit de lucru mult timp, pentru că nu-i angaja nimeni, deşi aveau dreptul să muncească. Au trăit o jumătate de an din ce vindeau mai de preţ din casă, până şi cerceii bunicii paterne, pe care-i lăsase ca amintire Lăcrămioarei.

Pentru ca familia să nu moară de foame, după ce nu au mai avut nimic de vânzare, a trebuit să muncească şi bunica. La peste 70 de ani, era muncitoare sezonieră pentru 140 de lei, la Fabrica de conserve din oraş. Abia după alte şase luni mama ei şi-a găsit serviciu, iar tatăl abia după un an. Câştigase procesul cu fosta întreprindere şi a fost reprimit ca registrator, funcţie pe care o putea ocupa şi un absolvent de liceu, fiind descalificat, primind un salariu mai mic decât al soţiei, care nu avea studii superioare. “De atunci, n-am mai discutat niciodată cu ai mei despre aceste amintiri cumplite. Ele au devenit tabu, deoarece ştiam că nu trebuia să rememorăm coşmarul detenţiei sau al deportării, dacă doream să trăim liniştiţi”, spune Lăcămioara Stoenescu.

Pensie activă

După pensionarea de la Colegiul „Cantemir-Vodă” în 2007, unde a funcţionat 17 ani, ca profesoară de limba română, a continuat să păstreze contactul cu foştii ei elevi, care îi citesc şi comentează cărţile pe reţelele de socializare, se duc la lansări sau pe care îi vizitează în licee. „Cred că mi-am continuat menirea de educator prin scris, grupul ţintă fiind elevii şi studenţii, cărora doresc să le prezint adevărata istorie recentă”, spune profesoara.

Văzând că până în anul 2007, nimeni nu scrisese despre deportările din Giurgiu şi despre suferinţele foştilor deportaţi, printre care şi o sută de copii, s-a gândit să scrie cartea ”Copii-duşmani ai poporului”. „Este un roman-document şi cuprinde mai multe acte printre care şi lista deportaţilor copiată din Arhivele CNSAS. Anul acesta, cartea a fost tradusă în italiană de Mauro Barindi, cu sprijinul ICR Bucureşti, şi prezentată la Salonul de carte de la Torino în mai 2014”, spune Lăcrămioara Stoenescu.

Lumina nu mai vine de la Răsărit

Palmaresul editorial al profesoarei este bogat, doar pentru că Lăcrămioara Stoenescu vrea ca mesajul ei să ajungă unde trebuie. „Tinerii, dar şi ceilalţi, care se pare că au uitat atât de repede ceea ce a însemnat pentru noi robia a jumătate de veac de comunism, trebuie să fie conştienţi că nu ne mai putem întoarce pleonastic în trecut, că drumul nostru merge înainte spre Vest, împreună cu Uniunea Europeană. Acum lumina nu mai vine de la Răsărit. Răsăritul nu ne aduce decât comunismul cu sau fără faţă umană, iar un acord, fie el şi economic, sau cu atât mai mult economic va însemna o altă înrobire pe încă 50-60 de ani nu doar economică, ci cu atât mai mult politică”.

Sursa text / foto: puterea.ro