Recentele dezvăluiri ale presei despre ciudata manevră locativă făcută de candidatul Klaus Iohannis ar trebui să pună pe gînduri opinia publică mai mult decît a făcut-o. Se vorbește adesea de faptul că unii mari lideri politici devin tributari unor cercuri de interese după ce ajung la putere; Iohannis pare că nici nu a mai avut răbdare și a făcut-o încă din campanie.

Românii au aflat, zilele trecute, că, pe durata campaniei, Iohannis s-a mutat într-o locuință super-luxoasă, pusă la dispoziție, la preț de garsonieră, de patronul firmei Automobile Bavaria, Michael Schmidt. Banii ar fi achitați prin contract legal de către PNL. Același personaj i-a mai pus la dispoziție edilului sibian și un automobil BMW de lux.

Sunt mai multe semne de întrebare legate de această manevră a lui Iohannis, unul mai mare ca altul.

În primul rînd, dacă o asemenea subestimare (de vreo cinci ori, conform experților) a chiriei pentru candidatul ACL nu miroase a șpagă mascată?

În al doilea rînd, de ce un candidat care se prezintă drept un om modest, dascăl de formație, fără averi de Top 300 și afaceri majore, se expune în campanie prin acceptarea unei locuințe de nabab, în contradicție cu mesajul său electoral?

În al treilea rînd, la ce îi folosește asemenea locuință atît timp cît, oricum, Iohannis este mai tot timpul plecat prin țară, în campanie electorală? Nu e mai mare daraua decît ocaua?

În fine, dar nu în ultimul rînd: nu cumva punerea la dispoziție a locuinței și a mașinii sunt debutul unei relații trainice între un potențial șef de stat și șeful unei firme private profund interesate de contracte cu statul?

Orice român e îndreptățit să își pună această ultimă întrebare, știut fiind proverbul că nimeni nu îți dă un prînz gratuit.

Cu atît mai mult cu cît despre Michael Schmidt, român plecat în Germania și apoi revenit în anii 90, se știu anumite lucruri, cum ar fi faptul că afacerea sa, cîndva înfloritoare, e în găleată și se chinuie să o vîndă de ani buni.
Unic distribuitor al automobilelor BMW (la care s-au adăugat, însă, și alte mărci de lux), Schmidt a fost îngropat în ultimii ani de criză, dar, mai ales, de intrarea colosului BMW pe piață prin reprezentanțe proprii, care controlează acum peste două treimi din business.

Mai important, însă, Schmidt a făcut afaceri frumoase cu statul român, de-a lungul anilor. Acum doi ani, presa relata despre legăturile sale politice: ”Primele lui contracte răsunătoare cu statul datează din vremea guvernării CDR, cînd serviciile secrete, de pază şi protocol au început să umble cu BMW-uri supraevaluate (…)în 1998, Schmidt lucra cu SIE, adică îl folosea ca agent de vînzări pe Cătălin Harnagea, directorul de atunci al spionilor. Pe lîngă parcul de maşini BMW oficiale care a crescut, din bugetul sleit al acelei perioade pîndite de incapacitate de plăţi, a mai apărut un parc auto în curtea lui Harnagea. Cătălin conducea o limuzină BMW M5, prietena lui un 540i, iar pentru escapadele în natură, cuplul cocheta cu un Land Rover, fiindcă Schmidt distribuia şi aşa ceva. E greu de spus cum figura în nomenclatorul SIE tipul de relaţie dintre director şi comerciant, dar forma de recunoştinţă exprimată de acesta din urmă sub formă de maşini nu lasă nici un loc de dubiu. Mai tîrziu, cînd Cătălin Harnagea va deveni asociat în mai multe firme cu Michael Schmidt, în vederea obţinerii unor noi contracte cu statul, cuvîntul „şpagă“ va putea fi înlocuit cu sintagma „atenţie prietenească“. Această căsătorie a lui Michael Schmidt cu serviciile secrete româneşti s-a dovedit o bună investiţie în know how, ştiut fiind că, dacă vrei să furi, e bine să înveţi de la maeştri” relatau investigatorii de la ”Cațavencii”.

Autoturismele BMW s-au aflat, dealtfel, în epicentrul mai multor scandaluri de achiziții supraevaluate ale unor instituții de stat, fiind celebră demisia chestorului de Poliție Gheorghe Popa după dezvăluiri de acest gen privind contracte de cumpărare a aproape două mii de mașini dintr-un condei, la prețuri aiuritoare (78.000 de euro un Logan, 112.000 de euro pentru un BMW de 45.000 etc).

Știind toate astea, mai rămîne o singură întrebare de pus: de ce a făcut, totuși, Iohannis, o manevră atît de riscantă în planul imaginii exact în timpul campaniei electorale?

Sursa: inpolitics.ro

Comentariile sunt închise.