România, trezește-te! | Tehnici de manipulare în mass-media

În pragul unei campanii electorale care se anunță mai murdară decât cele precedente, propaganda și manipularea pun stăpânire pe mass-media românească.
Indiferent dacaă vorbim de televiziuni, posturi de radio, ziare sau publicații online, tehnicile folosite pentru inducerea publicului în eroare sunt aceleași.
Pentru cei care știu destul de puțin ce înseamnă propaganda și manipularea în mass-media, vă prezentăm principalele tehnici folosite, pentru a-i ajuta pe mulţi dintre români să înţeleagă ce se întâmplă cu adevărat în jurul lor.

Argumente ad verecundiam (invocarea autorităţii)

Sunt folosite în scopuri de manipulare pentru a credibiliza un mesaj prin înlocuirea argumentelor specifice acestuia cu opiniile exprimate de personalităţi – din prezent sau din trecutul istoric – având un grad înalt de notorietate şi de respect public. Această metodă se bazează pe următorul raţionament: “Dacă însuşi preşedintele/profesorul/ministrul X a afirmat un lucru, cu atât mai mult noi, nespecialiştii, trebuie să credem la fel”.

Argumente ad hominem (atacul la persoană)

Urmăresc decredibilizarea unei afirmaţii prin denigrarea personalităţii celui ce a emis opinia critică. In aceste cazuri atenţia manipulatului este abătută de la afirmaţia / opinia în discuţie şi de la argumentele pe care aceasta se bazează, către defectele – prezumtive sau reale – ale celui care afirmă. Premisa falsă care se induce în raţionament este că o persoană detestabilă nu poate emite decât opinii detestabile.

Argumente ad ignorantiam (specularea ignoranţei)

Sunt folosite în argumentarea de tip manipulativ prin care se doreşte fie credibilizarea unei afirmaţii pe considerentul că nimeni anterior emiterii ei nu a probat contrariul, fie decredibilizarea unei afirmaţii pe motiv că nimeni anterior nu a mai făcut-o. De exemplu, discuţia despre parlamentul unicameral.

Argumente ad populum (invocarea mulţimii)

Sunt folosite pentru credibilizarea unei afirmaţii pe considerentul că ea este împărtăşită de un număr (mare) de persoane (ex: “românii ştiu că” …, “România crede că” …, “toată lumea este de acord că”…etc.). Premisa falsă introdusă în raţionament este că o opinie cu care foarte mulţi sunt de acord (numărul exact, necesar şi suficient nu este şi nu poate fi niciodată precizat) ţine loc de adevăr. Metoda exploatează atât teama oamenilor de a se pronunţa împotriva unui curent majoritar, cât şi atracţia pe care confortul asemănării, respectiv al dizolvării în mulţime (conformismul) îl exercită asupra lor. Această metodă se combină, de cele mai multe ori, cu intoxicarea (prin care se creează aparenţa că susţinătorul unei afirmaţii reprezintă sau are în spatele său un grup masiv de persoane);

Argumente ad misericordiam (“lacrimile de crocodil”)

Metoda de face apel la afectivitate şi empatie în încercarea de a credibiliza un mesaj prin invocarea compasiunii manipulatului în locul prezentării argumentelor materiale (specifice şi intrinseci mesajului) de natură a-l convinge în mod raţional. De exemplu, cazul “rocadei” Băsescu- Stolojan din timpul campaniei prezidenţiale din 2004;

Argumente de tip om de paie

Sunt folosite ca metode de manipulare pentru a credibiliza sau după caz, a decredibiliza o afirmaţie prin atribuirea paternităţii ei unei persoane care fie nu a formulat-o de loc, fie, mai frecvent, a formulat-o în cu totul alt context şi în cu totul alte scopuri decât cele ale manipulatorului. Sub aspect psihologic această manipulare pleacă de la observaţia că o idee este mai uşor acceptată dacă manipulatul va crede că ea nu aparţine celui care i-o recomandă ci unui terţ, manipulatorul apărând astfel ca fiind neutru. Cât priveşte decredibilizarea afirmaţiei puse pe seama unui terţ (omul de paie), aceasta poate avea loc, în primul rând, atunci când afirmaţia iluzorie este sprijinită pe argumente vădit eronate. Rostul punerii în discuţie a unei astfel de afirmaţii este de a abate atenţia de la alte opinii care ar reprezenta alternative serioase la poziţia manipulatorului. Demontarea rapidă şi convingătoare a unei afirmaţii despre care manipulatul crede că a fost pusă în discuţie, când în realitate ea nu a fost formulată sau a fost formulată în alt context, îi creează un avantaj psihologic manipulatorului, acesta putând să-şi promoveze mai uşor propria poziţie. In comparaţie cu afirmaţia cu succes combătută, afirmaţia manipulatorului, deşi în realitate criticabilă, apare atrăgătoare;

Exagerarea mizei sau introducerea în dezbatere a unor mize false

Metoda încearcă fie credibilizarea unei afirmaţii fie determinarea unei anumite atitudini prin focalizarea atenţiei asupra unor probleme inexistente, secundare sau lipsite de relevanţă. De regulă, aceste metode vizează abaterea atenţiei manipulatului de la faptul că manipulatorul nu are soluţii la problemele reale. De asemenea, ele sunt folosite spre a pune în dificultate un adversar şi a crea reacţii de adversitate împotriva sa, sub cuvânt că acesta reprezintă un pericol sau că nu reuşeşte să rezolve anumite probleme, trecându-se peste faptul că pericolul sau problemele respective sunt iluzorii.

Deposedarea mesajului de miză

Strategia vizează fie promovarea unei opţiuni prin reducerea rezistenţei faţă de ea ca urmare a creării aparenţei că ar fi lipsită de importanţă, fie evitarea criticilor faţă de o anumită atitudine prin inducerea convingerii că problema este nerelevantă. Această strategie constă, adesea, în scoaterea problemei în discuţie din contextul său natural astfel încât, în noul context, ea apare ca neavând consecinţe sau purtătorul ei – respectiv manipulatorul – apare ca neutru ori liber de vreun interes partizan.

Neutralizarea mesajului sau “depolitizarea” demersului politic

Strategia vizează credibilizarea unei afirmaţii sau acceptarea unui demers prin scoaterea acestora din contextul firesc, astfel încât să fie ocultată legătura reală dintre ele şi scopul lor (politic) sau dintre ele şi persoana al cărei interes promovarea lor îl serveşte (manipulatorul). A depolitiza” un mesaj înseamnă, astfel, a-l camufla, a-l face să pară ca având altă natură decât natura sa reală.

Manevrarea conţinutului noţiunilor în funcţie de împrejurare

Vizează acreditarea unei afirmaţii sau justificarea unor acţiuni prin folosirea unor concepte având înţelesuri multiple (plurisemantice), în aşa fel încât într-un anumit context un anumit concept să fie utilizat potrivit definiţiei sale dintr-un alt context. (Ex.: conceptul de naţiune” poate fi folosit în sens civic sau în sens etno-cultural; conceptul de “popor” poate fi folosit în sensul său politic, etnic sau civic; accepţiuni diferite are şi conceptul de “democraţie” – pluralistă, liberală, electoralistă, participativă etc.);

Eludarea raţionalităţii prin succesiunea rapidă sau spectaculoasă de evenimente

Urmăreşte împingerea manipulatului spre o anumită atitudine, prin copleşirea lui cu un flux de mesaje deosebit de intens şi eventual contradictoriu, de natură a-i crea o stare de derută, de nesiguranţă şi de neîncredere în sine. Ajuns într-o asemenea stare manipulatul, speriat că nu poate cuprinde raţional masa de evenimente care îl asaltează şi, de aceea, având sentimentul că nu le poate controla (ne temem de ceea ce nu înţelegem ori nu controlăm), îşi abandonează spiritul critic şi este gata să accepte soluţiile facile cu caracter aproape miraculos care, de regulă, recurg la un personaj providenţial, un salvator – nimeni altul decât manipulatorul. Anunţarea permanentă a unor crize sau pericole imaginare, generarea de iniţiative chiar şi benigne dar cu o frecvenţă care nu permite publicului evaluarea semnificaţiei lor, schimbarea permanentă a temei de dezbatere publică sunt forme concrete prin care se aplică o asemenea metodă.

Manipularea prin apelul la afectivitatea colectivă

Manevrează teama instinctivă a undivizilor faţă de străin, de alogen, de cel care le este diferit, precum şi frica de singurătate şi izolare, spre a le induce o panică de natură a-i face să accepte alternativa asocierii la persoana şi demersurile manipulatorului. O atare metodă exploatează atracţia pe care o exercită asupra oamenilor confortul asemănării, cel al familiarităţii şi cel al solidarităţii. Ea se adresează grupurilor de persoane, la nevoie încercând să constituie grupuri apte a fi manipulate prin oferirea unor criterii artificiale de grupare. In ultimă instanţă, identitatea grupurilor respective se construieşte sau se consolidează prin contrast cu alte grupuri, inducându-se ideea că pericolul decurge din diferenţa între acestea. Solidarizarea indivizilor în cadrul unui grup presupus a fi în pericol are nevoie de un “drapel” şi de un lider care se oferă în persoana manipulatorului. Constituirea grupului având loc pe criterii iraţionale şi ameninţarea sub semnul căruia se află grupul fiind, de asemenea, iraţională, o soluţie iraţională apare ca acceptabilă. (Ea este chiar singura convingătoare întrucât, fiind iraţională, nu poate fi combătută cu argumente raţionale.). Plecând de la existenţa unor diferenţe identitare, manipulatorul induce impresia că o anumită populaţie se află în faţa unui mare pericol şi că salvarea poate să vină doar de la el. Stimularea şi supralicitarea semnificaţiilor diferenţierii “noi” – “ei” şi pledoaria înspre instituirea de comunităţi (poporul, naţiunea, minoritatea) în numele cărora se solicită “drepturi” cu caracter segregatoriu, sunt de cele mai multe ori acte manipulatorii;

Direcţionarea activităţilor mijloacelor de informare publice

Vizează credibilizarea sau, după caz, decredibilizarea unor afirmaţii, precum şi formarea unor opinii sau atitudini prin controlul politic al mesajelor transmise de şi prin mass-media. In general, guvernele sunt acelea care pot exercita controlul politic asupra mass-media. In statele democratice acest control nu se exercită prin mijloace administrative, deci nu are caracter direct. Totuşi, guvernele pot influenţa mesajele mass-media în două modalităţi:

a) prin abuzul de transparenţă

care constă în inundarea cu ştiri despre ceea ce face puterea, sub cuvânt că, astfel, se dă socoteală de gestiunea interesului public (în realitate o atare mediatizare superioară cantitativ şi calitativ, urmăreşte inducerea sentimentului că numai guvernul se ocupă de treburile ţării în timp ce opoziţia se rezumă la critici şi promisiuni);

b) prin folosirea fondurilor

publice pentru publicitate şi a facilităţilor administrative sau fiscale spre a “cointeresa” mass-media la practicarea unei atitudini favorabile puterii;

Apelul guvernanţilor la conservarea dorinţei de stabilitate a cetăţenilor

Este strategia de manipulare care vizează obţinerea unei atitudini de susţinere pentru guvern prin exploatarea conservatorismului (fricii faţă de nou sau de schimbare) a populaţiei. Astfel, acţiunile opoziţiei politice, ale sindicatelor sau societăţii civile sunt prezentate de către guvernanţi ca fiind contrare “interesului public“, întrucât ele tind la modificarea unei situaţii cu care cetăţenii s-au obişnuit, în favoarea unui progres care ar fi iluzoriu, întrucât este incert şi ar fi periculos pentru că este netestat;

Eliminarea subiectelor conflictuale de pe agenda mass-media

Este strategia de manipulare care urmăreşte menţinerea unui anumit statu-quo, prin inducerea ideii potrivit căreia situaţia prezentă este satisfăcătoare şi prin abaterea atenţiei de la dificultăţile reale cu care se confruntă populaţia. In acest sens, pârghiile politico-administrative sau financiare sunt folosite spre a exclude din informaţia şi dezbaterea publică subiecte precum violenţa statului, scandalurile politice şi manifestările opoziţiei. Astfel, singurul punct de vedere care se face auzit este cel dorit de manipulator.

Uneori, se folosesc metode mai subtile cum ar fi:

– inundarea pieţei ştirilor cu informaţii pozitive, mai mult sau mai puţin prefabricate, care au rolul să dilueze concentraţia şi, deci, impactul informaţiilor negative;

– organizarea sau încurajarea, în paralel cu evenimentele negative (crize, scandaluri etc.) a unor evenimente vesele (festivaluri, concursuri sportive, reduceri de preţuri etc.) apte a capta interesul public;

Producerea şi răspândirea de zvonuri

Sunt acele metode de manipulare care vizează credibilizarea unor afirmaţii lansându-le în public fără dovezi sau posibilităţi de verificare a corectitudinii şi lăsându-le să fie apoi transmise spontan din gură în gură. Cu timpul, confirmarea ştirii vine tocmai din gradul ei de răspândire şi din autonomizarea ştirii faţă de sursă, faptul că publicul crede în autenticitatea mesajului ţinând loc de demonstraţie şi de adevăr. In comunicarea politică este des întâlnită şi forma zvonului oficial, în care “surse credibile” doresc să transmită diferite mesaje, fără a-şi asuma public paternitatea acestora;

Intoxicarea

Este o metodă de manipulare complexă care vizează credibilizarea unei afirmaţii false şi determinarea unei reacţii a manipulatului ca urmare a asimilării acelei afirmaţii, prin transmiterea în mod premeditat şi inducerea în conştiinţa manipulatului a unor informaţii false. Intoxicarea creează confuzie în rândurile adversarilor politici şi a cetăţenilor. Spre deosebire de zvon care poate consta întro informaţie exactă dar care, neputând fi susţinută ori putând fi susţinută cu dificultate, este indusă în conştiinţa publică sub aparenţa unei idei deja acceptate şi debarasate de subiectivismul totdeauna suspect al unei surse individuale cunoscute, intoxicarea tinde exclusiv la acreditarea unei idei false. De asemenea, dacă metoda zvonisticii urmăreşte punerea în circulaţie a unui mesaj ca atare, intoxicarea încearcă să formeze în mod indirect atitudini, introducând în circuitul gândirii publice anumite idei pe baza şi prin prelucrarea independentă prin care manipulaţii ajung la anumite convingeri. De aceea, tacticile de intoxicare sunt, de regulă, mai subtile.

Exemple de asemenea tactici sunt :
– “Topurile aranjate”;
– “Sondajele promoţionale”;
– “Testele formative”;
– “Dezbaterile trucate”.
“Topurile aranjate”

Reprezintă tactica de intoxicare care apelează la constituirea unor ierarhii ale personalităţilor publice şi la premierea unora dintre acestea pentru merite pe care nu le au ori nu le au la nivelul unor asemenea distincţii, spre a impune publicului manipulat ideea că persoana manipulatorului (de regulă, plasată în vârful topului) este nu numai demnă de încredere şi respect dar şi acceptată şi confirmată ca atare de specialişti neutri şi obiectivi. De cele mai multe ori nu se ştie exact cine şi cum a organizat realizarea topului, pe ce criterii au fost selecţionaţi candidaţii şi de către cine, pe ce criterii a fost constituit juriul, de către cine şi din cine, care au fost criteriile şi argumentele alcătuirii topului. Publicul care ia cunoştinţă rapid, prin mass-media, de existenţa topului sau premiului este tentat însă să creadă că în mod cât se poate de fundamentat o persoană anume a fost desemnată ca politician sau jurnalist al anului, ca cel mai patriot parlamentar, cel mai mare diplomat, cel mai benefic lider etc. Asocierea în cadrul topului a manipulatorului cu personalităţi autentice având o mare popularitate face mesajul favorabil acestuia încă mai convingător. Pe o atare convingere se bazează opţiunile sale ulterioare.

“Sondajele promoţionale”

Constau în diferite tipuri de investigări ale opiniei publice prin care celor intervievaţi li se cere să exprime gradul de încredere – generală sau specifică (pentru o anumită misiune)

– în persoane care fie nu au suficientă notorietate fie nu au calităţile spre a se fi impus atenţiei şi aprecierii publice în legătură cu tipul de misiune la care face referire cercetarea. Acest tip de sondaj nu urmăreşte să afle care este opinia publicului despre o anumită persoană, ci dimpotrivă să formeze opinia celor intervievaţi şi a celor care află rezultatele exerciţiului, aducând în atenţia lor, într-un şi pentru un anume context, un nume la care altfel nu s-ar fi gândit niciodată. De pildă, întrebarea dacă şeful unei anumite agenţii publice secundare, cu o anumită notorietate dar fără mare anvergură, este capabil să fie un bun şef de stat constituie, de fapt, primul pas în determinarea populaţiei să ia în consideraţie respectiva persoană pentru cea mai înaltă magistratură a statului. De asemenea, includerea într-o listă de persoane a căror popularitate se testează, a unor oameni cu răspunderi curente şi notorietăţi diferite, tinde să creeze publicului sentimentul fals că manipulatorul se bucură de încrederea generală pentru funcţia pe care o vizează dar cu care, de fapt, nu este asociat în conştiinţa publică. (Un director de club sportiv se poate bucura de mai multă încredere decât un ministru, dar asta nu înseamnă că încrederea respectivă se referă la capacitatea lui de a fi ministru, situaţie la care nimeni, în realitate, nu s-a gândit.)

“Testele formative”

Constau în întrebări adresate populaţiei (de regulă prin telefon sau prin scurte interviuri realizate în spaţii publice), sub aparenţa unei cercetări ştiinţifice cu caracter neutru, asupra unei personalităţi sau a unui subiect sensibil, în condiţiile în care întrebarea conţine şi răspunsul sau, mai exact, conţine o informaţie aparent acceptată întrucât nu este pusă în discuţie, dar prin preluarea căreia în raţionamentul ducând la răspuns, manipulatul îşi asumă deja poziţia dorită de manipulator.

Ex.:

“Credeţi că X, fiind homosexual, poate fi promovat în funcţia de comandant al unităţii militare Z?”

sau:

“Credeţi că domnul A, care susţine accesul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, despre care se ştie că sunt sponsorizate de puteri străine, în serviciile esenţiale pentru siguranţa naţională, poate fi preşedintele României?”

– întrebarea nu vizează atât obţinerea părerii despre X sau A, ci formarea convingerii că a fi homosexual sau adept al integrării inter-etnice este descalificant pentru ocuparea unor funcţii.

“Dezbaterile trucate”

Constau în insinuarea, de regulă sub pseudonim, în reţelele de dezbatere publică (acum, de ex. prin forumurile de dezbatere pe Internet) a unei combinaţii de informaţii adevărate şi false şi de raţionamente cu atât mai uşor de acceptat cu cât autorul intervenţiei nu este identificat cu persoana manipulatorului interesat. Sunt furnizate ştiri şi raţionamente pe baza cărora participanţii la schimbul de idei (manipulaţii) ajung, în aparenţă independent, la concluziile şi atitudinile urmărite de manipulator. Deşi pare autentică, dezbaterea este trucată. O variantă a acestui tip de manipulare sunt mesajele prin SMS trimise şi retransmise publicului în timpul talk-show-urilor televizate sau chiar unele intervenţii directe ale unor “telespectatori” ori “ascultători” care lansează în câteva secunde, fără nici un risc de a fi urmăriţi apoi pentru calomnie, acuze grave şi nedovedibile la adresa unor persoane publice. Asemenea acuze se acumulează în subconştientul colectiv spre a genera, mai târziu, concluzii, opinii, atitudini conforme obiectivelor manipulatorului.

Ex.:

Prin asemenea procedee s-a acreditat şi înrădăcinat ideea că anumite personalităţi ar aparţine unor minorităţi impopulare sau ar fi membrii unor organizaţii secrete presupus nocive – în special masoneria – sau ar fi încheiat tranzacţii externe cuprinzând clauze defavorabile României – vezi Tratatul politic cu Ucraina despre care mulţi au ajuns să creadă că include prevederi pe care, în realitate, nu le cuprinde etc.