Cristian Sima continuă DEZVĂLUIRILE! | O nouă bombă! „Afacerile” din IT, cloşca cu pui de aur, postdecembristă. Cine pierde, cine câştigă

“For greed all nature is too little.”
Seneca

S-a creat in ultimii ani o legenda: romanii sunt cei mai buni IT-isti si cei mai buni hackeri. Legenda nu e deloc departe de adevar. Tineri talentati scriu coduri inteligente, si le scriu si foarte ieftin. Acesti copii entuziasti aveau insa doar doua sanse in viata: sa emigreze la Redmond (sediul Microsoft) sau in Silicon Valley, sau ,pur si simplu, sa-si incerce sansa intr-o multinationala prezenta in tara. Foarte multe idei geniale se pierd din cauza lipsei a ceea ce se numeste arhitect de proiect. De la idee si pina la punerea ei in practica nu e suficient sa stii sa scrii coduri, este nevoie de un vizionar pragmatic care sa transforme liniile tale de cod intr-un produs rivnit de piata. Piata de IT din alte tari s-a dezvoltat bazindu-se pe citiva scriitori de coduri geniali, cum a fost si cazul Zuckerberg, sustinuti de finantatori inteligenti care au furnizat geniului, nu numai resursele financiare, ci, mai ales, arhitecti de proiect de mare succes. Toate multinationalele importante, din domeniul software-ului si hardware-ului, au aparut peste noapte in Bucuresti. La inceput au venit cu produse gata facute, apoi au inceput sa le produca local , realizind potentialul “minitehnicusilor” romani. Problema era insa ca toate marile proiecte, din domeniul informaticii, erau ale statului.Iar cu statul roman ,profund corupt, se lucra greu. Desi statul roman era dispus sa plateasca preturi peste preturile pietei, el nu platea la timp si totdeauna dorea un “para-ndarat” substantial.

La acest moment al povestii, ar fi bine sa subliniem o diferenta esentiala de legislatie intre Europa si USA. Daca o multinationala europeana este descoperita ca ofera “atentii” substantiale unui stat strain ea risca o condamnare doar pe teritoriul acelui stat. Daca insa, o multinationala americana ofera mita in strainatate, ea risca grele pedepse in America. Legea americana considera ca astfel, compania nu a respectat regulile concurentei loaiale si prin actiunile ei oneroase din afara, a cistigat in competitivitate cu o alta companie americana rivala, deci trebuie pedepsita. Acest tip de legislatie a facut ca mai toate companiile americane din Romania, desi constiente ca nu pot patrunde pe piata fara a cotiza la decidentii politici, au trebuit sa fie foarte atente, pentru a nu ajunge in fata justitiei americane. In 2012 a aparut inclusiv un ghid al mitei in afara USA, ca toti sa stie ce pot si ce nu pot face pentru a nu ajunge sa fie anchetati de SEC(reglementatorul pietei bursiere americane) sau de vreun procuror american.( http://www.nytimes.com/2012/11/15/business/justice-dept-issues-guidance-on-foreign-bribes.html?_r=0 ) Legile americane sunt foarte bune, dar aplicabilitatea lor e mai mult decit crasa ipocrizie.

Asa au aparut revinzatorii romani de IT, care participau la licitatii cu produsele multinationalelor americane. Revinzatorii nu erau altceva decit arhitectii sistemului de spagi, care faceau multinationalele sa-si vinda produsele cit mai bine dar care le si protejau, in acelasi timp, de orice acuzatie de tentativa de coruptie. Singurul segment care a ramas neatins de acest flagel a fost piata jocurilor, statul nu cumpara jocuri si drept urmare aceasta nisa a ramas exclusiv in mina privatilor. Piata jocurilor a fost si este singurul loc unde romanii talentati au un cuvint de spus si unde se pot impune.
Acesti revinzatori romani erau de fapt si cei care cistigau cel mai mult din contractele cu statul, dar si plateau sume enorme de bani ca para-ndarat.Sistemul s-a inspirat foarte mult, la inceputul anilor 97, din sistemul deja creat in industria farmaceutica, unde, deja de o buna bucata de vreme, orice medicament se vindea numai prin revinzatori romani, multinationalele fiind protejate de orice suspiciune de coruptie.

Sa analizam un caz oarecare pentru a intelege in detaliu cum functiona sistemul. MEN organiza o licitatie pentru achizitia in scolile de stat a unei mari cantitati de material informatic si soft. MEN avea un buget de, sa zicem, 100 de milioane de euro. De obicei, nu ministerul descoperea ce are nevoie si apoi organiza licitatia, ci exact pe dos. Multinationalele se uneau, decideau ele ce au de vinzare si apoi, in functie de buget , propuneau MEN sa faca un program de achizitii. Chiar si caietele de sarcini erau scrise cuvint cu cuvint de viitorii participanti la licitatie. La licitatie participau, de obicei in prima linie, firmele etalon ale industriei IT romanesti, Siveco pentru partea de soft si Omnilogic pentru cea de hard. Ele prezentau oferta si cistigau licitatiile. Pentru a nu fi acuzate, multinationalele vindeau catre consortiul romanesc care cistigase licitatia, produsele ce urmau sa fie livrate institutiilor statului. Acestea, la rindul lor, le revindeau cu un adaos comercial semnificativ. Aparea insa prima problema. HP, Oracle sau alte multinationale, vindeau toata marfa cu banii inainte de livrare, ca la curve. Revinzatorii, chiar sprijiniti de actionarii bogati, fosti membri ai serviciilor, ante si post decembriste, nu aveau cum sa faca fata la sume de cash asa de mari. Se stie ca afaceristii romani nu vor sa faca bani investind bani ci doar cu banii altora. In plus, pentru ca dupa livrare , statul sa plateasca marfa cumparata intr-un timp rezonabil era nevoie sa fie unse substantial rotitele sistemului si asta nu se putea face decit cu asa numitii”bani la punga”, carora nu ar fi fost indicat sa li se ia urma. Aici interveneau bancile, care stiau exact mersul fiecarei afaceri. Banca care a finantat masiv acest sistem era Raiffeisen prin prietenul IT-ului Marinel Burduja.( gurile rele spun ca si vicepresedintele bancii, James Stewart, era agent CIA si contribuia la succesul americanilo din IT in Romania) Burduja fusese aruncat peste bord de ABN AMRO, dupa niste combinatii neortodoxe. Recunosc ca in 1997, am avut si eu contributia mea directa la debarcarea lui Burduja, datorita unei scrisori pe care am trimis-o la conducerea de la Amsterdam. Banca executa o operatie relativ cinstita, asa zisul factoring. Imprumuta firmele revinzatoare, acestea plateau furnizorii americani si apoi garantau restituirea imprumutului cu facturile pe care le emiteau catre stat si pe care nu stiau cind le vor incasa.Dobinzile la factoring in Romania jonglau la nivelul a 17%, Burduja le putea reduce daca isi primea felia de tort. Statul platea tirziu, dupa multe rugaminti si interventii si mai ales dupa alte ungeri de rotite la functionari mai mari sau mai mici. In plus, si bancherul isi dorea para-ndaratul, tot la punga. Desi pretul pe care il platea statul era imens, din cauza tuturor para-ndaraturilor si a altor cheltuieli neprevazute, nu puteai sa stii de la inceput, cu ce vei ramine la sfirsitul afacerii. In anii 90, para-ndaraturile erau inca modeste. La inceputul anilor 2000 ele au fost supuse unei inflatii galopante care a continuat pina la sfirsitul lui 2008. Para-ndaraturile cresteau insa, mult mai repede decit economia, si mai ales, decit resursele bugetare. Pentru a face rost de bani la punga, la inceput s-au folosit off shore-uri, apoi companii mai mult sau mai putin fantoma din tarile baltice, care plateau fara probleme facturi la alte firme fantoma. In 2009, odata cu agravarea crizei economice in Europa, bancile si fiscurile europene au inceput sa fie mai vigilente . Aceste scheme au continuat sa functioneze dar, cu costuri mult mai mari.
Mai exista un incident de parcurs ce dadea toate planurile peste cap. Schimbarea guvernului sau, chiar a ministrului de resort in cadrul aceluias guvern, devenise cosmarul revinzatorilor si al intregului sistem din IT. Noul ministru nu mai recunostea angajamentele luate de predecesorul sau si dorea si el o parte din tort. Am asistat la o discutie hilara in care un manager ii spunea unui ministru nou instalat: “Daca am muncit impreuna vom cistiga impreuna, ce a fost a fost, haideti sa muncim la altceva si cistigam, dar la ce nu ati participat nu va opuneti.” A asocia verbul a munci in cazul de fata pare o blasfemie. Si totusi ei erau mereu convinsi ca muncesc. Toate schemele acestea erau create de un roman extrem de inteligent, low profile, fost manager prin mai toate multinationalele americane de mare anvergura si care beneficia si de faptul ca era ruda prin alianta cu familia presedintelui Bush. Cum lacomia crescuse enorm in rindul revinzatorilor si al politicienilor, arhitectul nostru sef a trebuit sa-i calmeze deseori si mai ales sa le explice ca trebuie sa se ocupe mai mult de imaginea lor. Astfel s-a creat un buget imens de publicitate coordonat tot de arhitectul nostru sef, pe care o sa-l botezam domnul Octavian. Octavian devenise atit de puternic incit, intr-o zi, intr-o cafenea din dorobanti, pentru a-mi demonstra puterea lui in media, a vrut sa scoata dintr-un talk shaw pe insusi moderatorul emisiunii. Asa, de amuzament, si doar cu un simplu sms. Moderatorul, redactor sef al unui cotidian national important, parea in ochii mei destul de onest, aproape incoruptibil. Nici ministrii nu erau la fel. Cei de la PSD erau mult mai cooperanti dar si mult mai ascultatori, ceilalti erau mai lacomi si mai infatuati, asumindu-si uneori riscuri inutile. Aerele de grandomanie ale managerilor romani au mers pina acolo ca, unul, si-a permis contra 300000 de dolari, sa-l aduca pe Bill Clinton la Bucuresti intr-o vizita privata.Pina si la aceasta vizita, pretul a fost umflat de aproape trei ori. Conferintele lui Clinton dupa ce nu a mai fost presedinte costau 100000, am aflat pretul intimplator la un forum la Davos. Cu timpul, multinationalele, invidioase pe profiturile uriase ale revinzatorilor, si-au dorit si ele un cistig personal. Nu pentru companie ci pentru managerii de la Bucuresti. Fiecare CEO, roman sau strain nu putea sa nu jinduiasca la sumele mari de bani la punga care se invirteau in piata IT ului. Ca sa participe la impartiere, au inceput sa fie mai permisivi si au inceput sa acorde credite furnizori pentru a veni in intimpinarea enormei lipse de cash a revinzatorilor. Asa a ajuns Intel sa investeasca, impreuna cu un fond de investitii polonez, in capitalul Siveco, si asa s-au recapitalizat atit Siveco cit si Omnilogic. Casatoria dintre Intel si Siveco a fost o mita, care a facut-o pe fata in casa, Siveco, sa se creada sotie cu drepturi depline. Am incercat cotarea Siveco sau Omnilogic la bursa, ar fi fost mai usor sa atraga capital, mai ales ca rezultatele financiare pareau excelente. M-au refuzat. Era si logic. Nu puteau sa scoata spre analiza publicului larg, bilanturile si miscarile financiare, pentru ca s-ar fi descoperit usor cum faceau rost de atit de necesarii “bani la punga”. Irina Socol, desi a refuzat listarea, a investit la sfatul meu in actiunile bursei din sibiu, e drept, in mare parte, cu banii pe care i-am cistigat eu pe pietele occidentale. Cind s-a vehiculat atragerea lui Daniel Daianu in CA ul sibex, Irina era cel mai mare sustinator al economistului cu limba de lemn.
Am incercat la acea vreme sa fac un soft de arbitraj cu firma Siveco si dupa ce am primit la Sibiu o echipa de softisti, am inteles ca ei nu sunt interesati decit in contracte mari cu statul, acolo unde nu conteaza calitatea produselor livrate. Eu aveam nevoie de un soft bun la sibiu nu de un para-ndarat ca doar nu imi furam singur caciula. Ca fapt divers, ar trebui sa povestesc o discutie hilara avuta la masa cu cei doi corifei ai softului de la Siveco. Aveam nevoie sa inscriem un cerc intr-un triunghi si spre mirarea mea, tinarul softist, prezentat ca sef de promotie, imi spune:nu avem cum pentru ca sunt o infinitate. Eu il intreb: de ce sunt o infinitate de cercuri inscrise intr-un triunghi? el, nonsalant, imi deseneaza multe cercuri mici intr-un triunghi mare. Faptul ca nu stia nici macar ce e aia un cerc inscris intr-un triunghi m-a determinat sa abandonez orice discutie cu Siveco, chiar de a doua zi.

Sistemul era atit de infestat incit si daca ai fi vrut sa fii cinstit nu aveai cum. La MJ, ministrul Predoiu, pentru a nu fi acuzat de nimic, delegase achizitiile unui secretar de stat si altor persoane din minister. Acestia au facut un contract cu marii mahari din IT umflind si mai mult preturile decit in cazul in care ministrul s-ar fi implicat. Predoiu nu a inteles ca, daca miine acei decidenti vor fi implicati in acte de coruptie inevitabil vor atrage si persoana ministrului. El avea constiinta curata, dar tribunalele nu pot sa-ti scaneze constiinta, si nici nu au vreun interes s-o faca. Daca s-ar dori sa se schimbe ceva, ar trebui ca ministrii sa organizeze licitatii doar cind au fondurile disponibile si sa fie scosi din peisaj acesti revinzatori de hard si soft.

Cu timpul , continuindu-si ascensiunea, Siveco a inceput sa dezvolte produse in house si au inceput sa cumpere oameni direct. Daca analizati, foarte multi decidenti de la MEN, dupa ce au fost debarcati din conducerea ministerului din cauza schimbarii partidelor sau coalitiilor de guvernamint, au ajuns in proportie de aproape 90%, angajati Siveco. Numai eu am doi colegi de facultate( Radu Jugureanu si Cristian Alexandrescu), fosti inspectori si functionari in MEN , actualmente angajati la Siveco, in celebrul de acum, departament de e-learning. Irina Socol era atit de disperata de imaginea firmei si de a ei personal, incit mi-a dat publicitate la hotnews, desi i-am spus din start ca nu ma amestec in politica editoriala si ca nu voi incerca sa opresc vreun articol care o ataca, ba chiar s-ar putea sa scriu si eu vre-unul daca consider de cuviinta. Ce bine ca am inregistrat acea convorbire in care o refuz direct. De fapt, asa am cunoscut-o, trimis de arhitectul sef pentru a discuta nu de bursa si de soft, ci de cum se poate peria imaginea Siveco in paginile hotnews. Dupa 2012 precizez ca nu mai stiu ce s-a mai intimplat.

Spre sfirsitul anului 2011 lucrurile au inceput sa se strice pentru Siveco si Omnilogic. Dupa formarea USL ului, cum mirosea puternic a schimbare, pe piata a aparut un concurent nou, tinar si infometat. Sebastian Ghita devenise peste noapte spaima IT ului si a sistemului deja creat. Era inamicul public numarul unu si toti din piata de IT, vechii jucatori, ii doreau falimentul. Era deja o lupta apriga intre garda veche a securitatii si garda noua. Odata cu instalarea, la 1 mai 2012 a guvernului USL, era deja evident cine cistigase lupta. Batrinii au fost imediat parasiti de multinationale, Intel, iesind in graba din actionariatul Siveco. Daca multinationalele incepusera sa fie mai generoase si sa acorde si credite furnizor vesnicilor cistigatori de licitatii, dupa 1 mai, aceastea au disparut brusc. Arhitectul sef s-a retras si el in umbra, si problemele celor doua mari companii au inceput sa ia amploare. Cum nevoia de bani la punga era continua, nu e de mirare ca s-a apelat la lumea interlopa. Oare cine ar fi putut fi cel mai bun furnizor de cash, daca nu interlopii? Cine astazi o critica pe Irina ca a ajuns pe mina romilor din Sintesti, trebuie, mai intii, sa analizeze ca in acea lume, pungile trebuiau livrate la timp. In disperare de cauza se ajunge usor prada mafiei. Odata intrat in sistem nu mai poti iesi cind vrei tu, si mereu vei avea vechi datorii de onorat. Daca se doreste o curatenie generala ar trebui sa se urmareasca traseul banilor, din 97 pina in ziua de azi, si ar trebui ca toate multinationalele care au contribuit la dezvoltarea sistemului sa ajunga in ancheta SEC. Este suficient ca procurorii romani de la DNA sa blocheze tranzactionarea la bursa a unei singure actiuni de top din IT ul american, si abia atunci va incepe caruselul declaratiilor si dezvaluirilor.

La italieni mafia a fost ingenuncheata cu ajutorul celebrilor “pentito”, pocaitii din sistem. La noi, pina cind DNA ul nu va fi capabil sa negocieze paza si protectia martorilor , ba chiar si achitarea lor, putregaiul va fi scos si rebagat sub pres intr-o miscare perpetua, cu iz mioritic.

Sursa: mareaspovedanie.wordpress.com