Candidatul non-ideal: Johannis, Macovei

Bombele nu cad de două ori în același loc. Nu știu cât de adevărată mai este, ținând cont de tehnologia contemporană, această regulă care a salvat viețile a milioane de oameni în războiale omenirii din ultimele secole, dar tind să cred că în confruntările electorale ne putem baza pe ea. E un motiv de a nu acorda mai multă atenție decât e necesar ”bombelor” lansate în startul campaniei pentru Cotroceni. Avem tot dreptul să ne revoltăm, irităm, indignăm când auzim de suspendarea lui Băsescu, de tâmpenia cu nazismul, de ordonanțe de urgență cu dedicație, când vedem atacuri scârboase ”îmbrăcate” în haine publicitare sau de pomeni electorale pe bandă rulantă (detalii aici). Dar nu e cazul să ne alarmăm și să depunem armele (mai exact să renunțăm la vot). Chiar dacă intensitatea unor asemenea mizerii a atins cote irespirabile, totuși, de toate acestea am mai avut parte și în alte campanii electorale. Nimic nou sub soarele tomnatic al României. Nimic cu care să nu fim deja învățați, și tocmai creșterea intensității lor arată că cei care le utilizează nu mai sunt în stare să nască ceva nou. Cam asta e tot ce pot face.

Mitul controlului informației/ comunicării, pe care se bazează cuplul (doar aparent) împotriva firii Ponta – Udrea (fiecare cu obiectivele lui precise, primul să câștige Cotroceniul, a doua să obțină un scor care să-i permită supraviețuirea politică a lui Băsescu), s-a spulberat toamna trecută. Mai abitir decât acum, antenele și beunurile, evenimentele și jurnalele, pălmașii cianurii mai mari sau mai mici în grad, răspândiți mai prin toate redacțiile, și-au dat mâna pentru a propaga aberațiile cu cianurile potabile, cu eco-teroriștii, cu agenturile și așa mai departe, dar nu le-a ieșit. Audiența online-ului pe subiectul Roșia Montană a depășit atunci cu mult audiența televiziunilor (am prezentat cu diferite ocazii datele statistice) și, mai mult decât atât, din discuțiile, informațiile și argumentele din on-line subiectul au trecut în off-line aruncând în penibil prestațiile jurnalistice comandate (și nu e deloc întâmplător că Antena 3 sau EVZ, lideri ai propagandei cianuriste, stăteau semnificativ mai prost la sfârșitul lunii septembrie 2013 decât la începutul lunii deși, în mod normal, luna septembrie este una de creștere a audiențelor, mai ales în cazul presei ”de știri”, că vine după sezonul estival).

Așadar, fără a ignora, dar și fără a da mai multă atenție decât merită, ce avem de urmărit (și de câștigat) în campania asta electorală? Să lăsăm deoparte corectitudinea politică și să spunem lucrurilor pe nume: sunt doi candidați de la care există cu adevărat așteptări: Klaus Iohannis și Monica Macovei. Nu sunt nici pe departe candidați ideali. Iohannis trage după el două partide care au dezamăgit considerabil când au fost la Putere, iar de la grosul liderilor celor două formațiuni (care ar reveni la Putere dacă Iohannis câștigă) expectanțele sunt mai degrabă pesimiste. Macovei duce lipsa partid sau a unei grupări politice care să o poată susține nu atât în campania electorală cât, mai ales, în eventualitatea unei victorii teoretice, că ceea ce promite în campanie va și putea face ulterior. Nicicum nu e bine pentru un defetist, dar eu zic că până la a doua coborâre a lui Iisus Hristos printre oameni să ne luăm speranța de a avea vreodată vreun candidat ideal. Lucrăm cu marfa pe care o avem și cu media (nu cu vârfurile, oricum puține și cu multe alte responsabilități pe cap) pe care societatea românească o are la acest moment. Să fim realiști, când avem doi candidați despre care se poate discuta (și cu care, la o adică, se poate discuta) rațional și onest, nici nu stăm chiar așa rău.

Faptul că ambii candidați respirabili sunt pe același culoar ideologic nu e, din nou, o situație ideală. Pentru o dezbatere reală ar mai fi fost de dorit și existența unui candidat pe partea stângă a spectrului politic (Ponta nu e nici pe departe așa ceva, și n-aș vrea să se confunde pomenile electorale cu măsuri sociale – pomeni electorale au făcut și cei de dreapta când au fost la Putere – nu uitați de celebra majorare cu 50% a salariilor profesorilor din 2008, doar aparent o măsură socială, când se știa prea bine că nu era sustenabilă în contextul economic de atunci). Un candidat real de stânga, cu un program social scos la bătaie, ar fi făcut cu adevărat competiția palpitantă.

Nu avem, așadar niciun candidat ideal (și sunt multe alte argumente de ce niciunul dintre cei doi nu întrunesc o asemenea condiție) și nicio distribuție ideologică ideală, care să susțină o confruntare de viziuni și de idei completă.

Dar avem ceva de la care să pornim. Și nu ne rămâne decât să încercăm să obținem maximul din această situație. La fel de agasant precum cuplul Ponta – Udrea (& Băsescu) încearcă să arunce competiția electorală în derizoriu, la fel de agasant trebuie să punem presiune pe Iohannis și Macovei să răspundă la teme și subiecte care ne interesează cu adevărat. Că pe unii îi interesează justiția (cu tot ce presupune ea), pe alții rolul de mediator al unui președinte în societate, pe alții problemele de mediu, educația, sănătatea ș.a.m.d. Să nu ne iluzionăm: Președintele României nu e nici Parlamentul, nici Guvernul. Nu face legi și nu le pune în aplicare. Dar poate face mai mult decât atât. Poate interveni în dezbaterea publică (poate chiar el iniția dezbateri publice, la o adică) și, mai departe, e rolul oamenilor să deschidă ochii și să pună presiune pe Parlament și/sau Guvern. Un președinte mai poate pune piedici abuzurilor și poate folosi serviciile să-l mai servească și pe cetățean, nu doar niște grupuri și grupulețe din jurul palatelor. Că nu e totuna dacă un președinte iese la televizor și spune că ”cianura face bine la ten” sau, tot la televizor, îi ia la întrebări pe domnii de la Gabriel în genul ”da pe unde aveți conturile și de unde vin banii ăia cu care vă lăudați, și câte alte asemenea proiecte ați făcut și ce spun oamenii de prin locurile pe unde voi sau șefii voștri ați mai lucrat?”. Că nu e același lucru un președinte care atunci când un expert în sănătate ca Raed Arafat spune că legea e o prostie, îl întrebă ”ghici cine pleacă?” sau se uită în oglindă și se întreabă ”oare de ce omul ăsta spune că e o prostie?”. Iar când Jandarmerie se apucă să ia la bulan niște săteni din Pungești, nu e de colo un președinte care să zică: ”Până aici! Dolarii îs una și-i vrem, dar nu peste viața oamenilor”.

Iar exemplele pot continua și toamna e (încă) lungă. Și riscăm să o lăsăm să treacă degeaba dacă ne ocupăm mai mult decât e necesar de tâmpâniile cu naziștii lui Ponta ori cu ofițerii acoperiți ai lui Băsescu. Ne putem distra pe seama lor, că, oricum, legat de Ponta și Udrea nu mai avem cine știe ce nedumeriri. Dar de la Iohannis și Macovei mai avem niște răspunsuri de primit. Evident, dacă vor voturile noastre. Și, la fel de evident, dacă noi punem întrebările și nu-i lăsăm pe alții să întrebe în numele nostru. Pentru că, cel puțin la fel de important ca numele celui care va face Crăciunul la Cotroceni e să știm cum stăm noi: suntem capabili să le facem noi agenda candidaților sau mai trebuie să așteptăm o tură?