Crede poporul că la prezidențialele din 2014 se luptă cu Băsescu?
De zece ani, politica românească s-a divizat pe criteriul Băsescu. Până de curând, taberele erau compuse din cei care îl susțin pe Traian Băsescu și cei care i se opun, iar confruntarea dintre aceste tabere a crescut pe parcursul deceniului în agresivitate, până la punctul la care amenința să rupă societatea. Acum, cu trei luni înainte de plecarea sa din fruntea statului, spectrul politic s-a reașezat în așteptarea epocii post-Băsescu, dar linia de clivaj a rămas. Ea îi desparte pe cei care cred că Traian Băsescu a fost un dictator care a zdrobit România, coborând-o în cea mai îngrozitoare noapte totalitară, și cei care cred că Traian Băsescu a fost un reformator, care a luptat cu un sistem postcomunist detestabil, lăsând după el o justiție cu mult mai funcțională și mai plauzibilă decât a găsit, o țară orientată mult mai ferm către SUA și UE decât a găsit și o economie cu bune perspective postcriză, ceva mai echilibrată structural decât a găsit. Alegerile din 2012 au fost zdrobitor câștigate de prima tabără. Sloganul luptei cu dictatorul a prins și a dat rezultate electorale notabile. Întrebarea esențială, de al cărei răspuns depinde rezultatul alegerilor prezidențiale din acest an, este dacă același slogan al luptei cu dictatorul mai ține. Ponta speră că da, pe asta mizează cu toată energia. Iohannis speră că nu, că electoratul va avea acum un calcul ceva mai complicat decât simpla pulsiune de a-l elimina pe dictator. Mai ales că „dictatorul“ nu candidează.
Întrebarea estențială, așadar, este: crede poporul că la prezidențialele din 2014 se luptă cu Băsescu sau nu? La asta se reduce totul. Știu că e dezamăgitor de simplu, știu că e deprimant de prostesc, știu că e exasperant de greșit. Dar un sistem care să tragă la răspundere poporul pentru prostiile pe care le crede și pentru deciziile pe care le ia în consecință, cel puțin în cadrul democrației, nu s-a inventat. În așteptarea răspunsului de la urne, merită, totuși, să remarcăm ce consecințe au produs cele două linii de gândire, devenite, mai nou, două atitudini față de moștenirea Băsescu. Cu precizarea că cea mai frumoasă categorie, cea a idealiștilor (puțini, foarte puțini, cum sunt ei de obicei), plutește între tabere, vorbind cu încăpățânare despre un viitor fără Băsescu (asta e clar!) și fără Ponta (asta e dezirabil!), purced astăzi la observarea taberei învingătorilor de ieri, aflată și acum în „pole-position“.
Prima tabără, așadar, cea care crede, după cum îi transmitea Dan Voiculescu lui Adrian Năstase acum câteva zile, că în România post-Băsescu totul este de refăcut, a trebuit să găsească, mai întâi, calea pentru a-l înlocui pe Băsescu. Cu cine? s-au întrebat și ei. Într-o comedie savuroasă scrisă de Aristofan în secolul al V-lea î.Hr. intitulată Cavalerii, ni se povestește cum a putut fi înlăturat de la putere un demagog care își asigurase iubirea poporului și abuza de stat. Complotiștii, îndemnați de un oracol, au ajuns la concluzia că un mare demagog poate fi răsturnat de la putere doar de un demagog și mai mare. Cel ce lingușește poporul atât de gros încât îi smulge nu doar sufragiile, ci și adorația va putea fi învins de cineva care va linguși poporul încă și mai gros. Aristofan vrea să ne spună, printre altele, că în democrație competiția pentru putere este, inevitabil, o competiție a demagogilor. Fără să-l citească pe Aristofan, ci conduși de instinctul lor, politicienii anti-Băsescu s-au gândit că lui Băsescu nu i se poate opune mai eficient decât un Băsescu plus, un Băsescu și mai Băsescu. Nu are importanță cum este Băsescu de fapt, ci cum este el perceput de adversari. Cum Băsescu este, pentru ei, un dictator obraznic, manipulator, corupt și mincinos, ceea ce ei au produs drept berbece în lupta cu Băsescu arată exact așa: un dictator și mai dictator, un obraznic și mai obraznic, un manipulator și mai manipulator, un corupt și mai corupt, un mincinos și mai mincinos. Exact asta avea în vedere un bun și vechi prieten, radical antipesedist de mulți ani, care mi-a spus că nu l-a votat niciodată pe Traian Băsescu pentru că îi reproșează tocmai stabilirea unui standard al agresivității drept condiție a succesului în politică. Chiar dacă Băsescu nu a încălcat Constituția, așa cum spui tu și spune și Curtea Constituțională, el a dus totul la cea din urmă limită și a întins acea limită până la punctul de rupere. Tu spui că, totuși, limita nu a fost ruptă. Eu spun că și așa e grav. Și vezi de ce: l-a produs pe Ponta. Era previzibil că cel care va veni să-l învingă pe Băsescu va trebui să facă un pas în plus, să comită un exces mai mult și acel pas este inevitabil în afara Constituției și rupe limita democrației, de vreme ce Băsescu a mers până la limita limitei mi-a zis prietenul. Săptămâna viitoare, despre partea cealaltă.
Sursa: revista22.ro
Comentariile sunt închise.