După mai bine de doi ani de promisiuni şi tărăgănări, schema de subvenţionare a producţiei de energie regenerabilă în sistem feed-in-tariff este în sfârşit în dezbatere publică (aici), care va dura până pe 15 august.
Ce este feed-in-tariff? Este este o metodă alternativă de finanţare a producţiei de energie regenerabilă. Schema în funcţiune, cu certificate verzi, se aplică producătorilor mari, care după ce găsesc cumpărători pentru curent la preţul de piaţă, primesc dreptul de-a vinde certificate la preţ variabil, plătite de consumatorii de electricitate. Viitoarea schemă este complementară şi se adresează producătorilor mici (cu putere instalată sub 500Kw), cărora le oferă dreptul de-a vinde necondiţionat către furnizorul local (companiile de furnizare ale Electrica, Enel, E.ON sau CEZ) la un preţ fix.
Deocamdată, documentul aflat în dezbatere este tehnic şi sec, iar formulele de calcul al costurilor iau ca referinţă indicatori volatili şi subiectivi, astfel că este greu de făcut un calcul de fezabilitate. Totuşi, este statutată destul de clar obligaţia de preluare a producţiei în sistem (cu excepţia situaţiilor în care este pusă în pericol stabilitatea sistemului energetic) – singurul punct cu adevărat important al reglementării.
De ce este important? Pentru că se deschide piaţa către o categorie cu totul nouă de producători, cu capital puţin, pentru care investiţia în sistem clasic este nefezabilă. Iată câteva exemple:
1. Un combinat zootehnic care are suficientă materie primă pentru a opera o centrală mică pe biogaz are nevoie acum de autorizaţii de racordare la sistem scumpe şi restrictive, dar şi de un departament specializat într-o activitate cu totul nouă: căutarea de clienţi, încheierea de contracte, tranzacţionarea pe bursă a certificatelor verzi şi decontarea banilor cu statul. La o putere instalată mică, aceste costuri fixe fac activitatea nefezabilă. În condiţiile racordării pe baza noului principiu, toate aceste costuri dispar.
Investiţiile în producţie pe bază de biomasă se amortizează şi cel mai repede: 4-6 ani cu subvenţie sau 9 ani – fără subvenție.
2. Un investitor în energie eoliană nu dispune de suma necesară pentru a face o investiţie la pragul minim de rentabilitate de acum (cel puţin 10 milioane de euro), sau nu mai găseşte nici o zonă în care sistemul să fie capabil să preia o cantitate mare de electricitate. Noua reglementare coboară acest prag la practic o singură centrală eoliană (adică un milion de euro) şi măreşte considerabil numărul posibilelor puncte de racordare.
Investiţiile în eoliene se pot amortiza în 3-4 ani cu subvenţie sau în 8 ani – fără.
3. O familie îşi poate instala panouri solare în propria curte, cu investiţie minimă – câteva zeci sau sute de mii de euro. Livrează curentul produs furnizorului local, cu ajutorul unui contor bi-direcţional. Astfel, factura de electricitate va fi mereu cu minus: bani de încasat.
Investiţiile în panouri solare se pot amortiza în 6-9 ani cu subvenţie, iar fără în peste 30, mai mult decât durata de viaţă a instalaţiei, deci practic niciodată.
4. Un fermier are acces la o fir de apă cu debit sau cădere prea mică pentru a fi exploatată în sistemul clasic. Noul sistem face fezabilă noţiunea de pico-hidrocentrală, cu putere instalată de câteva zeci sau sute de Kw.
Investiţia în energie hidro se amortizează în 6-9 ani cu subvenţie şi în 18-20, deci la limita duratei de viaţă, fără.
5. O comunitate are acces la o sursă de energie geotermală – prea mică pentru a intra în sistemul de certificate verzi – dar care poate fi exploatată eficient în noul sistem.
Investiţia în generare geotermală, în funcţie de parametrii locului, poate fi recuperată într-o perioadă scurtă, întrecând toate celelalte variante. Potenţialul geotermal al României este relativ mare, al treilea în UE după Italia şi Grecia, dar pe o suprafaţă foarte restrânsă – sub 5% din teritoriul ţării.
Sursa: romaniacurata.ro
