După 70 de ani, în Europa se strigă din nou „Moarte evreilor”!

Orașele occidentale sunt luate cu asalt de grupuri agresive de militanți pro-Hamas. Un amestec exploziv de imigranți arabi și de stângiști băștinași, de antisemitism și anarhie. Protestează, chipurile, față de ofensiva israeliană în Fâșia Gaza. Atacă sinagogi și polițiști, distrug tot ce le iese în cale. După 70 de ani, în Europa se strigă din nou „Moarte evreilor”! Establishmentul este șocat.

Presa se miră. Opinia publică este îngrijorată. Toți se comportă ca și cum valul ăsta de sălbăticie s-ar fi iscat din senin. Ca și cum el nu ar fi rodul firesc al unei lucrări temeinice și migăloase, de zeci de ani, la care s-au înhămat și establishmentul, și presa, și opinia publică. Scopul acestui uriaș șantier a fost de la bun început schimbarea din temelii a Europei. Răsturnarea ei cu susul în jos. După încheierea primului război rece, în 1989, după ce comunismul a capitulat, epuizat de goana economicomilitară impusă de Reagan și Thatcher, Occidentul s-a lăsat pe tânjală. Lipsit de inamic, singur pe câmpul de luptă, îmbătat de aburii victoriei și de propria putere, a început să moțăie. Prin mintea amorțită au început să bântuie idei stranii. Idei capabile să aprindă o nouă luptă.

Clasa muncitoare se dovedise ticăloasă. Dedulcită la binefacerile capitalismului, renunțase să se bată și se înfrățise cu burghezia. Ba chiar tânjea să-i aparțină. Trebuia deci găsită o altă luptă, care să țină trează flacăra. Așa a fost re-descoperit și adoptat Marcuse. Filosoful german profețise că locul proletariatului în fruntea Revoluției va fi luat de grupările sociale marginalizate și de paria, de minoritățile ce se pretind discriminate și de intelectualii radicali de tip „1968”. Mână în mână, strâns uniți, această adunătură bizară, demnă de Curtea Miracolelor, trebuia să salveze idealurile pritocite de Marx. Așa au început să se petreacă sau să ia amploare o serie de evenimente aiuritoare:

1. Deschiderea granițelor. Toată lumea pare convinsă că globalizarea este o fatalitate și ea trebuie făcută cu orice preț, deși nimeni nu a fost întrebat dacă o vrea. Așa au început să dea buluc în Europa toate neamurile pământului. Occidentalii, ca niște boieri, șiau frecat la început palmele, bucurându- se că primesc forță de muncă proaspătă pentru muncile de jos. Orgoliul de vechi țări coloniale a fost gâdilat. După o vreme, nici măcar nu a mai fost vorba de liberalizarea pieței muncii: o bună parte dintre imigranți au ajuns să trăiască nu din muncă, ci din ajutoare sociale. Așa a apărut o pătură groasă de marginalizați, de lumpeni, materie primă perfectă pentru Revoluția lui Marcuse.

2. Supraevaluarea minorităților. Conceptul, altminteri generos, al Drepturilor omului, a fost pervertit după 1990: statul a devenit obligat să creeze cadrul legal și instituțional pentru orice moft, pentru orice deviere, pentru orice ciudățenie în jurul căreia se coagula și se decreta o minoritate. Evident, vârful de lance al acestei uluitoare mișcări l-au reprezentat minoritățile sexuale. Care și ele se înmulțesc și se diversifică de la o zi la alta, producând o bulversare a întregului sistem legislativ și social. Cea mai importantă victimă a supraevaluării minorităților este familia tradițională – mama, tata și copiii – structura pe care este construită societatea de tip european de azi.

3. Descreștinarea. Ca și la Marx, Revoluția lui Marcuse se împiedică de Creștinism. Conștiința sacralității lumii și morala creștină se opun anarhiei propuse de neo-revoluționari. Așa se explică atacurile furibunde ale Stângii la adresa creștinismului, așa se explică de ce Femen despuiate mimează un avort pe altarul de la Notre Dame, așa se explică de ce neo-revoluționrii schimonosesc ritualurile creștine, așa se explică de ce creștinii sunt tratați drept naziști. În locul lui Dumnezeu, după vechiul tipic comunist, a fost pus din nou Omul. Idealul lui Marcuse este o Lume a Plăcerii. Aici și acum. O lume întoarsă pe dos. Adică o cruce întoarsă pe dos. Satanismul lui Marx (vezi „Marx și Satan” a lui Richard Wurmbrand) se continuă în neo-satanismul lui Marcuse.

4. Corectitudinea politică sau Controlul gândirii. O revoluție nu poate izbândi fără teroare. Corectitudinea politică, desprinsă din 1984 a lui Orwell, caută să schimbe realitatea și fața lumii după tiparele înguste ale Noii Revoluții. Un mecanism tot mai bine pus la punct și mai coercitiv se conturează amenințător ca Patul lui Procust. Un mecanism gata să te lichideze dacă nu te supui.

Acesta este fundalul sinistru, prea simplist schițat din lipsă de spațiu, pe care se petrec evenimentele de mai sus. Acesta este terenul slab pe care grupările islamiste l-au găsit pentru a-și revărsa toate urile și umorile. Simptomatic este că, bunăoară, participanți pașnici la Manif pour Tous (manifestațiile împotriva legalizării căsătoriilor homosexuale în Franța) au fost săltați de forțele de ordine și pedepsiți mai drastic decât militanții pro-Hamas care au atacat sinagogi. În Noua Ordine, Puterea ezită întotdeauna să-și arate toată forța în fața unor minoritari. Lângă aceștia, și-au găsit firesc locul anarhiștii și intelectualii radicali de stânga, susținători din vremea URSS a „Cauzei palestiniene”. Și indivizi bucuroși să mai dea o lovitură societății civilizate, iudeo-creștine.