Omul care a semănat ura

Era şi atunci ca şi acum: toată România dezbinată. Zâmbetul lui Iliescu îi fermecase pe toţi cei care nu voiau o schimbare de regim, ci doar să scape de Ceauşescu. „Iliescu apare, soarele răsare!”. La polul opus se afla Seniorul Coposu. El nu zâmbea – după 17 ani de tortură era greu să electrizezi mulţimile cu gesturi mărunte -, şi avea o apariţie de spectru. Înalt, vertical, serios. Iliescu, unduios, parşiv, cu gura până la urechi: „Şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă Ion Iliescu”. Tovarăşii: „Coposu, roade osul!”.

A mai fost Proclamaţia de la Timişoara. Cine să o bage în seamă când cerea lustraţia? Şi a fost o Piaţă a Universităţii în care aproape două luni, începând din 22 aprilie – anul de graţie 1990 -, s-a scandat „Jos comunismul!”, „Punctul 8 de la Timişoara”, „Iliescu judecat, pentru sângele vărsat!”. Cu ce a fost deosebită Piaţa Universităţii? Pentru cei care au ratat şansa istorică şi ireală de a trăi acele zile, trebuie spus că exista o efervescenţă care anima fiecare golan perindat pe acolo. Bătrânul Paleologu, ambasador la Paris, îşi luase oficial titlul de „GOLAN”. Era „Zona liberă de neocomunism a României!”, un spaţiu în care necunoscuţii deveneau prieteni din senin, inimile băteau la unison anticipând şi încercând să oprească venirea timpurilor iliesciene. Se credea în libertatea proaspăt câştigată, în dreptul de a spune adevărul, în puterea votului şi a cuvântului. O Agora.

A fost fenomenul, poate utopic, care a atras atenţia întregii lumi că România schimbă drumul drept. Retorica fesenistă: o gaşcă de legionari drogaţi, plătiţi de capitalişti. „Noi muncim, nu gândim”, „IMGB face ordine!”, „Voi n-aţi mâncat salam cu soia!”. Şi Iliescu a câştigat pocnind din degete. Cine mai avea chef de-o anarhie după tot sângele de la Revoluţie? Era nevoie de „linişte”.

Coppa del mondo Italia – 8 iunie 1990, începuse Mondialul. Imnul cântat de Gianna Nannini şi Edoardo Bennato – „Un’estate italiano” -, devenise hit la radiouri, iar celebra reclamă „Adidas torsion” ne invada televizoarele în aşteptarea meciurilor.

România se calificase pentru prima dată după 20 de ani la un turneu final. Naţionala a ajuns până în optimi, unde a fost eliminată la penalty-uri de Irlanda. Oamenii ieşeau în stradă ca să se bucure după fiecare victorie, dar mai ales de un egal cu o campioană mondială en-titre, Argentina lui Maradona. Se strângeau unde altundeva decât în Piaţa Universităţii. Alegerile trecuseră din 20 mai, Piaţa se spărsese şi mai rămăseseră acolo, atârnând dezolant, o mâna de banere scrise cu vopsea la Arhitectură şi câţiva grevişti ai foamei pe peluza Teatrului Naţional. Mergeam în gaşcă în fiecare zi să vedem meciurile în casa unui prieten şi ne întâlneam desigur la Universitate.

E greu să scrii despre ce a urmat în acele zile blestemate. Eram tineri şi pletoşi, unii chiar purtau barbă, umblam în blugi şi fuste scurte. Adevăraţi legionari. Bâtele, topoarele, cazmalele şi furtunurile de cauciuc lovind la întâmplare, acordate cu ritmul vocii răguşite a Giannei Nannini. Sângele de pe străzi… Un măcel fără sens: 1.024 arestări ilegale, 746 răniţi, 3.500 oameni bătuţi, 1.466 cartuşe trase. Oficial, au existat 7 morţi. Neoficial, deocamdată, 188 de morţi din zilele 13-15 iunie 1990. În rest e no comment, cu o scurtă observaţie: nu sângele murdăreşte, ci ura viscerală ascunsă de zâmbetul unui om care a comandat cu bestialitate un măcel. Nu gestiona o Revoluţie nenascută din subteranele PCR. „Mulţumesc, mineri!”. Şi astăzi urăşte şi zâmbeşte.

Se gândeşte cineva azi cum se trăieşte în Valea Jiului şi cum şi de ce a fost posibil ca acei oameni să vină, manipulaţi, nu o dată, la Bucureşti, în numele democraţiei? Ca şi atunci, societatea e divizată, tot de un zâmbet: cel şmecheros al lui Ponta. A învăţat că revoluţiile făcute la televizor au audienţă. Ordinul pe unitate e „Jos Băsescu!”, dar uită că guvernează de mai bine de doi ani.

Au încercat să îşi adjudece simbolul Pieţei Universităţii. N-au înţeles nici până acum că acolo a fost prima „Zona liberă de neocomunism”, şi că, într-un final, cine seamănă ură va culege furtună. Sunt multe cruci la Străuleşti, care parcă şoptesc: „Iliescu vinovat, pentru sângele vărsat!”. Istoria nu iartă. Nici NOI, golanii de atunci si de acum.