BBC | Cum Securitatea mi-a urmărit copilăria

Lupta contra sistemului era periculoasă în întreaga parte estică a Europei. Pentru un protestatar dintr-un sătuc românesc, a fost groaznică- la fel şi pentru familia sa, ale cărei cuvinte erau înregistrate de poliţia secretă. Carmen Bugan, cea care a găsit transcrierea copilăriei sale, ne spune povestea lor.

La puţin timp după naşterea fratelui meu în luna februarie a anului 1983, tatăl meu, Ion Bugan, a fost pus în faţa celei mai importante decizii pe care a trebuit să o ia.

Să continue, împreună cu mama, să tipărească în secret manifeste anti-comuniste scrise la o maşină deţinută ilegal şi să le distribuie prin România? Sau să meargă la Bucureşti pentru a-l confrunta singur pe Ceauşescu, fără a spune nimănui despre asta?

După treizeci de ani, încă trăim cu moştenirea lăsată de alegerea făcută de tatăl meu. Şi cu descoperirea unei intime şi înfricoşătoare poveşti a vieţii noastre, scrisă de poliţia secretă, de Securitate.

Aceea era o Românie a lipsei de hrană, a tăierilor frecvente de curent şi gaze şi a represaliilor feroce împotrive oricărei forme de nemulţumire. Sunetele staţiilor radio interzise din SUA- Vocea Americii şi Radio Europa Liberă- ne trezeau şi ne adormeau în fiecare zi, trimiţându-ne fiori pe şira spinării în timp ce se împleteau cu gălăgia din bucătărie. Acestea i-au dat tatălui meu speranţa că viaţa poate fi mai bună dacă oamenii ar lupta pentru ei înşişi.

Securitatea îi cunoştea foarte bine pe părinţii mei. La începutul anului 1961, tatăl meu era într-un bar împreuna cu prietenul lui cel mai bun, Petrică, şi cu alţii, plângându-se de taxele mari şi de colectivizarea fermelor. Au pus la cale un plan pentru a prelua controlul unui zbor intern din Arad (oraş aflat în vestul României) şi să plece din ţară.

Petrică era un ofiţer al forţelor aeriene pensionat care, ca civil, repara radiouri, la fel ca tata. Nu aveau habar că unul dintre prietenii lor era un informator al Securităţii.

Au fost capturaţi cu toţii înainte de a avea şansa să preia controlul avionului şi condamnaţi la opt ani de muncă silnică „pentru acţiuni pregătitoare menite trecerii fraudulente a graniţei” (părăsirea ţării fără permisiune era ilegală) şi „complot împotriva ordinii publice”.

Tata, având douăzeci şi ceva de ani, s-a trezit în închisorile teribile de la Jilava şi Deva şi în lagărul de muncă de la Insula Mare a Brăilei, unde s-a întâlnit cu alţi dizidenţi politici care erau torturaţi sistematic.

                                          Ion purta lanţuri de 45kg

În iulie 1964, tatăl meu şi prietenii săi au fost eliberaţi în cadrul unei amnistii generale, dar Securitatea îi urmărea fiecare mişcare, căutând orice motiv pentru a-l discredita şi arunca înapoi în închisoare. Sufocat şi intimidat, în februarie 1965, tata a cumpărat o busolă, un bunoclu, antibiotice, câteva fiole de cofeină, conserve de sardine şi o rudă se salam. Împreună cu Petrică, a evadat din Rămânia într-un viscol. Evitând poliţia şi ascunzându-se în căpiţe de fân, au ajuns la marginea Cortinei de Fier de la graniţa bulgaro-turcă.

Pe 2 martie 1965, la 7:30 dimineaţa, înfometaţi, slăbiţi şi îngheţaţi, s-au rostogolit pe un deal, au sărit un gard de sârmă ghimpată înalt de 2 metri şi aproape au trecut în Turcia. Patrula i-a scăldat cu gloanţe la doar 400m de libertate şi i-au trimis înapoi în România. Tata a fost condamnat la 11 ani în cea mai cumplită închisoare, Aiud, pentru „trecerea fraudulentă a graniţei, pedepsibilă conform art. 267 din codul penal”.

O parte a sentinţei a constat într-o perioadă de cinci luni de tortură prin încarcerare solitară şi înfometare, toate în timp ce purta lanţuri grele de 45kg zi şi noapte, în aripa „specială” a închisorii de la Alba Iulia. Documentele închisorii spun că a fost transferat în Alba Iulia „pentru probleme judiciare”, ceea ce este adevărat, într-un sens: tata a fost torturat acolo pentru a „admite” presupusul său rol de „complice” în furtul banilor ce au „dispărut” de la atelierul său de depanare după ce a fugit în Bulgaria. Mărturia tatălui meu este înfiorătoare: era hrănit o dată la două zile şi i s-a permis să se spele doar de trei ori cât s-a aflat acolo.

Dar, aşa cum spune tata, a fost vegheat de un înger- a fost transferat înapoi la Aiud şi eliberat în ianuarie 1969, ca urmare a unor schimbări ale codului penal.

După aceea, tata a încercat să trăiască o viaţă normală. S-a căsătorit şi a făcut copii. Lucrurile nu păreau aşa de rele la suprafaţă. Petreceam concedii la Marea Neagră şi aveam o casă frumoasă în satul Drăgăneşti, lângă Galaţi, în estul României.

                                                 Loredana împreună cu tatăl său, Ion

Dar, dincolo de aparenţe, Securitatea l-a presat până la limită, urmărindu-l şi spionându-l. Mama mea, Mioara, nu a putut avea o careiră ca profesoară pentru că s-a căsătorit cu un „agitator politic”, deci era probabil să „polueze minţiile generaţiei tinere”. Forţată să aleagă între carieră şi soţ, a ales mariajul şi au început să lucreze amândoi într-o băcănie. În scurt timp, mama conducea magazinul şi, de vreme ce tata nu mai avea voie să conducă atelierul de depanare, această responsabilitate i-a revenit tot ei. Tata lucra ca depanator când nu umplea rafturile. Părinţii mei au făcut faţă greutăţilor şi au muncit din greu.

Cu toate acestea, în preajma anului 1981, nu mai erau prea multe lucruri de vândut. Muncitorii din fabrică ţipau înfometaţi la ei: „Ce o să pun în sacoşă pentru prânz?”. Cozile de dimineaţă la pâine se terminau adesea cu bătăi. Când magazinul se închidea, izbucnirile furioase ale tatălui meu se amestecau cu sunetul postului Radio Europa Liberă. Într-o zi, i-a spus mamei: „Nu vreau să îmi trăiesc viaţa doar respirând, făcând nimic.”

Au cumpărat două maşini de scris, dintre care pe una nu au înregistrat-o la poliţie, şi au început să facă fluturaşi anti-comunism, protestând împotriva lipsurilor şi a abuzurilor săvârşite asupra drepturilor omului. Îşi petreceau nopţiile scriind manifestele şi conducând prin întreaga ţară pentru a le pune în poştă oamenilor, în timp ce eu şi surioara mea dormeam. Poliţia tot venea pentru a verifica dacă textele bătute la maşina înregistrată corespundeau cu scrisoriile.

Pe 10 martie 1983, la aproape o lună după ce am vizitat spitalul ducând un buchet de garoafe, împreună cu tata, pentru a-mi vedea fratele nou născut, Cătălin, tata s-a dus în Bucureşti. Pe acoperişul Daciei de culoare roşie, a pus pancarte prin care cerea respectarea drepturilor omului şi îl condamna pe Ceauşescu drept torţionar ce ar trebui judecat. Apoi, a condus prin centrul oraşului, aruncând fluturaşi pe geam şi suflând într-un fluier pentru a atrage atenţia.

                                          Spionii au făcut un desen cu drumul lui Bugan în timpul protestului

Nu i-a spus nimic mamei. Ea era în spital cu Cătălin, care aproape a murit datorită unei infecţii pulmonare netratate. Sora mea mai mică, Loredana, era la şcoala de gimnastică, iar eu (în vârstă de 12 ani) eram acasă, cu bunica. Acestea au însemnat începutul iadului pentru noi.

Protestul tatălui meu l-a dus înapoi în Aiud, condamnat la 10 ani de muncă silnică pentru „propagandă împotriva regimului socialist”, pedepsibil conform art. 166, alineatul 2 al codului penal. Eu, mama, surioara şi fratele meu am fost puşi sub supraveghere atentă.

Ne-am obişnuit să străbatem ţara pentru vizita anuală, să trimitem scrisori ce nu erau primite, să ne fie returnate pachete cu mâncare pentru că „prizonierul nu s-a comportat corespunzător”. Friptură putrezită de pui, mere stricate şi medicaţia pentru ulcer erau trimise şifonate înapoi în cutiile de carton în care le pusesem cu luni înainte, sperând că le va primi.

Securitatea avea cheile proprii la casa noastră şi ne-a ordonat să nu tragem perdelele de la geamurile bucătăriei pentru a le fi mai uşor să ne supravegheze. Mai târziu, am aflat că tata avea numele de cod (dat de Securitate) Andronic, Butnaru, Cazul Cocor şi Barbu, în timp ce mama era numită Bela şi Barbu. O prietenă de la şcoală, cu numele de cod Cornelia, avea responsabilitatea de a raporta sentimentele mele legate de tata pentru Securitate.

În 1985, mama şi tata au fost forţaţi să divorţeze. Până în 1987, deja mă obişnuisem ca eu şi surioara mea să fim numite „fetele criminalului” de către colegi şi un profesor.

În 1988, de ziua sa, Ceauşescu a proclamat amnistie generală. Mama glumea spunând că va fi reţinut pentru compasiunea sa- neştiind că îi vom găsi cuvintele în arhivele guvernamentale, 30 de ani mai târziu.

Când tata a venit acasă în noaptea zilei de 5 februarie, 1988, microfoanele secrete din casă au „înregistrat o atmosferă de bucurie venind de la copii”. Tata „a vizitat fiecare cameră”, „a cerut aparatul de bărbierit” şi „şi-a căutat radioul”. L-a legănat pe Cătălin în braţe, au notat agenţii. Transcrierile din acea noaptea spun că „familia s-a culcat la 3:45 dimineaţa. Subiectul (tata) s-a plâns de durere la inimă.”

Securitatea a ţinut mii de documente despre familia Bugan

Niciunul dintre noi nu ne amintim aceste detalii, ele sunt un dar de la Securitate, dar îmi amintesc mirosul de puşcărie al hainelor lui tata.

La câteva luni după întoarcerea tatei, fişierele poliţiei secrete consemnează:

„La 1:32 dimineaţa, putem auzi pe cineva încercând uşa de la camera echipată cu dispozitive de ascultare. Uşa nu se deschide. Auzim paşii cuiva plecând şi lătratul insistent al câinelui ca la o persoană străină.”

Aceasta este o înregistrare prin care Securitatea îşi legitimizează încercarea de a intra în casă să schimbe microfoanele. În august, am citit pentru prima oară acest document. M-a ajutat să înţeleg că zgomotele pe care le auzeam atunci nu erau datorate nebuniei.

După primirea unor invitaţii de la oameni necunoscuţi, ameninţărilor cu moartea la telefon în miezul nopţii şi chiar a unui apel de la o femeie oferindu-i sex tatălui meu, am decis să căutam azil politic în SUA. A fost rândul meu să fac înspăimântată o călătorie către ambasada americană cu actele de la închisoare ale tatei şi să dau o declaraţie din partea familiei.

Am reuşit să ajung în Consulat, dar am fost arestată pe drum către ieşire şi interogată timp de 45 de minute. Am continuat să repet ce am fost învăţată: „Suntem sub protecţie americană, nu îmi puteţi face nimic”. M-au lăsat să plec şi mi-au spus să nu mă întorc niciodată.

Documentele Securităţii arată cât de „îngrijoraţi” erau în privinţa noastră şi a ceea ce se putea întâmpla, ca imigranţi, felului în care simţim identitatea naţională. Au încercat să o descurajeze pe mama să meargă în SUA- i-au spus că viaţa în Vest este o formă de sclavie sub capitaliştii bogaţi şi leneşi.

Am aşteptat 11 luni să primim paşapoartele, sub arest la domiciliu. Un document spune că „după ce am folosit toate metodele pentru a descuraja subiectul (mama) de la a pleca, am descis să o dăm afară din Partidul Comunist”. A fost, aşa cum consemnează şi textul Securităţii, o ceremonie umilitoare, în care prietenii ei au fost forţaţi să o insulte.

„Fetele voastre vor deveni prostituate”, le-a spus părinţilor mei funcţionarul de la paşapoarte. „Mâna noastră este lungă”, au spus, întorcându-se către tata, ameninţându-ne cu moartea dacă vorbim în America despre cele ce ni s-au făcut. Acum citesc declaraţia mamei în care promite să „nu strice imaginea regimului nostru socialist prin acţiuni sau vorbe” şi mă întreb cum trebuie să se fi simţit să părăsească ţara la vârsta de peste 40 de ani cu trei copii, un soţ care s-a întors din inima răului şi nicio idee referitoare la destinaţie.

La sfârşitul anului 1989, în timp ce ajungeam în Michigan cărându-ne întreaga viaţă în bagaje, Zidul Berlinului s-a prăbuşit în spatele nostru. Sângeroasa Revoluţie Românească a urmat în preajma Crăciunului.

Pe data de 17 noiembrie 1989, am ajuns în Grand Rapids, Michigan, ca refugiaţi politici, trecând prin Roma şi aterizând noaptea, într-un viscol, neştiind niciun cuvânt în engleză.

Într-un centru pentru refugiaţi din Roma, am învaţat că atunci când americanii te întreaba „Ce mai faci?”, nu aşteaptă un răspuns; că toţi au carnete de cecuri; că preţuiesc democraţia şi libertatea de exprimare; că toţi imigranţii iau 8kg în primul an petrecut în Vest, deoarece, ei bine, acolo este destulă mâncare şi majoritatea acesteia este diferită de ciorbele noastre. Nu puteam fi mai încântaţi de toate acestea.

Am devenit dornici să „ne asimilăm” în viaţa Vestică.

Eu şi sora mea obişnuiam să ne întrebăm apropiaţii din Grand Rapids: „Nu arăt ca o americană încă?”.

În acelaţi timp, am văzut la televizor cum soţii Ceauşescu au fost executaţi. Tatăl meu a spus: „Asta este greşit, acum lumea nu va mai afla de la el despre abuzurile săvârşite”. Mama s-a plâns: „Sunt doar doi bătrâni, nu trebuia să fie omorâţi”. Şi toţi am dansat în sufragerie de bucurie că era revoluţie în România.

M-am întrebat dacă protestul tatălui meu a avut vreun rol în începerea acesteia. Tata voia să se întoarcă. I-am spus ferm: „Stăm aici, iar tu nu ne abandonezi iar!”.

Douăzeci de ani au trecut. Am curăţat azile, biserici, am lucrat la Burger King, am făcut crose de golf, mama a lucrat într-o fabrică de textile pentru copii şi am mers la şcoală. Tata a adunat toate televizoarele stricate pe care le-am găsit, le-a reparat şi am avut câte unul în fiecare cameră. „Ce păcat”, spunea el.

Am devenit cetăţeni americani. Sora mea şi cu mine ne-am căsătorit. Ea şi soţul ei au cumpărat o casă în suburbie. Am devenit „români prin naştere”.

În 1999, România a deschis arhivele poliţiei secrete pentru oamenii care au fost supravegheaţi în timpul comunismului.

Tata a spus: „Ştiu cine sunt. Nu am nevoie să ştiu ce a spus Securitatea despre mine”. Dar eu nu am fost de acord şi am reuşit să găsesc documentele în 2010.

Una este să suferi ameninţările şi supravegherea din partea Securităţii, dar alta este să citeşti raportul complet al vieţii noastre de zi cu zi, incusiv capcanele întinse pentru a ne tenta să comitem infracţiuni, capcane pe care le-am evitat din instinct sau noroc.

Carmen citind texte despre familia sa

Aşadar, când mama era în spital cu fratele meu, Securitatea a plasat lângă ea o „pacientă” care avea şi ea un „copil bolnav”. Asistentele şi doctorii au ajutat la înscenare. Femeia care a devenit „prietena” mamei, avea pregătită o intrebare menită să pornească discuţiile. A scris rapoarte despre ce spunea mama în legătură cu tata şi dizidenţa acestuia.

Un alt exemplu este o „legendă” (termen tehnic folosit de Securitate) în care un „angajat al Amnesty International” venea să o întrebe pe mama despre tata şi dacă suntem persecutaţi din cauza lui. Ofiţerul era antrenat să aibă accent german şi să pară emoţionat. A invitat-o la un hotel în oraş pentru a vorbi „departe de microfoane”.

Aceasta era o capcană menită să o încarcereze pe mama pentru discutarea despre tata cu străini. Din nou, avem un raport oficial pe care să îl comparăm cu amintirile noastre referitoare la ziua când a venit acel bărbat la noi acasă. După ce a plecat, mama a spus: „Nimeni nu este aşa de îngrijorat în privinţa noastră, nu am încredere în străinul ăsta”. Lipsa de încredere a salvat-o.

Există înregistrări cu visele pe care ni le povesteam unul altuia dimineaţa. Cel care transcria înregistrările ne cunoştea atât de bine, putea pur şi simplu să citească şi să noteze viaţa noastră. Unii chiar au ţinut cu unul sau altul dintre noi când ne certam, însemnând cine credeau că are dreptate pe marginea textelor. Era ca o relaţie unilaterală cu aceşti distribuitori invizibili ai sufletelor noastre chinuite.

Familia Bugan a început o nouă viaţă în SUA

Nu este nevoie să spun că documentele au fost alese, o parte fiind acoperite cu cerneală neagră, din altele lipsind pagini. Ceea ce am este ce a fost considerat publicabil.

Dar acum avem toate scrisorile pe care tata ni le-a scris şi pe care noi i le-am scris cât timp a fost în închisoare. Jumătate dintre aceste sunt transcrieri directe- au fost copiate de organele de cenzură- în timp ce jumătate sunt parafrazări ale celor scrise de noi. Cuvintele noastre nu sunt întotdeauna separate de ale lor prin ghilimele. Este aproape imposibil să te distingi pe tine din cuvintele Securităţii. Unele dintre scrisori nu ne-au fost trimise, aşa că le-am citit pentru prima oară vara trecută.

Intensitatea întrebării referitoare la ce se gândea tata când a condus către Bucureşti pe 10 martie 1983 s-a diminuat de-a lungul anilor. Cu toate acestea, în documente am văzut zilnicele acuzaţii şi izbucniri de furie din acea perioadă.

Întrebarea ar fi rămas fără răspuns dacă nu am fi venit în România în luna octombrie a anului 2013. Tata avea 78 de ani atunci, iar mama 67, deci a fost un moment bun să ne întoarcem.

Păşind prin închisorile tatălui meu, Jilava şi Aiud, cu celulele scufundate în întuneric şi o umezeală ce îţi pătrunde în oase, citind rapoartele primirii lui în infirmerie cu coaste rupte şi „vânătăi de la lovirea degetelor cu ciocanul”, am înţeles ceea ce nu am putut înţelege înainte.

Când a plecat de acasă, cu maşina plină cu pancarte şi fluturaşi, tata a ştiut unde se va întoarce. Dar nu avea nicio alternativă. Pentru el, familia era ţara, iar ţara era familia. Dacă nu lupta pentru ceilalţi, nu putea spera să ne pună mâncare pe masă. Sau să ne aducă vreun strop de demnitate în viaţă. Ne-a părăsit din disperare şi datorită unor principii morale.

Ne-a protejat prin tăcere. Dar nu poţi înţelege acestea decât dacă mergi prin închisorile în care a suferit. Şi dacă stai lângă el când ţipă că nu îşi aminteşte să fi primit bătăi care i-au rupt coastele, chiar dacă eşti faţă în faţă cu el, cu radiografia tremurându-ţi în mâini. Aceasta este partea eroismului despre care nimănui nu îi place să vorbească, nici măcar lui. Dar aceasta este partea eroismului cu care mă mândresc acum.

Articolul original poate fi accesat aici.

Traducere de UVT.