CENTENAR CORNELIU COPOSU | „Voinţa mea a fost mai puternică decît brutalitatea lor“

Un sfert de veac, cît a petrecut într-o libertate condiţionată, adică simţind permanent pericolul unei arestări imi­nente, Corneliu Coposu a dus, s-ar zice, viaţa unui român obişnuit. Destinul de om obişnuit al României socialiste, condamnat de o dictatură de dezvoltare să suporte măsurile de severă austeritate, era agravat însă şi de cel de „fost“. Faptul de a fi executat aproape optsprezece ani de severă detenţie nu era compensat prin nici un fel de măsuri reparatorii, cum se întîmpla cu victimele stalinismului în ţara care fusese modelul represiunilor de la noi, ci era urmat de o libertate controlată, presupunînd o persecuţie permanentă, menită să surpe ceea ce mai rămăsese vertical din demnitatea unui om trecut prin purgatoriul închisorilor. Atît de inumană era puşcăria comunistă, încît un înalt magistrat, trecut cu arme și bagaje în tabăra noilor stăpîni, mărturisea în intimitate, cînd opinia publică încă mai credea în iminenţa dezrobirii României prin intervenţia Aliaţilor, că preferă să rişte să plătească trădarea sa cu „zece ani de pușşcărie la americani, decît (cu) zece zile de închisoare la comunişti!“.

Atît de dure au fost condiţiile de detenţie la care a fost supus Corneliu Coposu, încît, întrebîndu-l dacă în închisoare a ştiut de moartea lui Petru Groza, aveam să aflu o de­scriere a rigorilor carcerale pe care puţini dintre cei care le-au suportat se încumetă să le retrăiască mărturisindu-le: „…Curiozitatea este următoarea: la ora aceea eram într-un regim extrem de sever, într-o închisoare de exterminare la Rîmnicu Sărat. Nu-mi dădeam seama de nimic, pierdusem complet socoteala lunilor, nu ştiam dacă mă aflu în ianuarie sau februarie. Era foarte greu să detectez trecerea timpului, pentru că aveam celula în întuneric, cu obloane pe din afară. Celula era luminată de un bec de 15 waţi; era un semiîntuneric de criptă, nu aveai nici o posibilitate de informare. Eram rupt complet de evenimentele care se întîmplau. Într-o zi oarecare au bătut clopotele, au sunat sirenele, am avut intuiţia că a murit cineva. Nu puteam să-mi dau seama cine anume. Ştiam un singur lucru: că încă sînt comuniştii la putere. De această realitate ne dădeam seama după duritatea măsurilor luate contra noastră, pentru că regimul sever din închisoare era practic unul de exterminare. Ni se dădea o cantitate infimă şi incompletă de alimente monocolore: arpacaş, care nu cred că depășea 4-500 de calorii pe zi. Lipsiţi complet de măsuri de confort igienic, lipsiţi şi de condiţii elementare de curăţenie, de posibilitatea de a ne spăla. Nu e de mirare că am supravieţuit foarte puţini acestui regim prin care, probabil, stăpînirea comunistă a urmărit să ne omoare cu încetinitorul, fără să-şi asume riscul de a ne împușca“.

Caracterul criminal, exterminator al puş­căriei comuniste s-a lăsat întrevăzut chiar îna­intea detronării forţate a Regelui. Arestat odată cu întreaga conducere a partidului, partid pe care românii îl votaseră masiv – rezultatele fiind, însă, măsluite grosolan –, Corneliu Coposu avea să cunoască încă din primele zile brutalitatea temnicerilor săi. Împrejurările arestării şi anchetării sale sînt, parcă, episoade ale unui thriller în care eroul suferă moral şi fizic deopotrivă. A trăit o adevărată traumă aflînd cine divulgase întîlnirile lui cu un înalt reprezentant american în Comisia de Control a Aliaţilor. Erau două funcţionare de cetăţenie americană, agente KGB, angajate ale Ambasadei americane. Cum spioanele nu ştiau ce discutase românul cu şeful lor, Coposu a negat conţinutul convorbirilor.

Ceea ce a urmat face parte din acelaşi film terifiant: „Am fost din nou pus în cătuşe, dus pe marginea lacului Snagov şi ameninţat cu pistolul în mînă că, dacă nu declar imediat tot ce am discutat cu Schuyler, voi fi împușşcat şi aruncat în lac. Din cauza tensiunii teribile – bineînţeles că aceste ameninţări erau însoţite şi de lovituri de cizmă şi aşa mai departe, eu fiind în poziţie cocoşată, aruncat pe marginea lacului –, am izbucnit în hohote de rîs. Reacţia mea i-a surprins, probabil şi-au închipuit că am înnebunit. «Ce ai, bă?», s-au răstit la mine. Nu vă pot reproduce limbajul care se utiliza, în care numele sfinţilor şi al părinţilor erau foarte des invocate alături de cele mai năstruşnice injurii și sudălmi, care nu erau obişnuite nici măcar la mahala. «De ce rîzi?» Atunci am avut un reflex de seninătate și le-am explicat: «Cum vă puteţi închipui că am să cred că o să mă aruncaţi în lac cu cătușele Serviciului Special de Informaţii? Ori mă credeţi idiot, ori nu vă daţi seama ce reprezintă ameninţarea voastră? Asasinatele se fac mai discret, şi nu în maniera aceasta; de altfel, nu cred că o să mă asasinaţi înainte de proces». După ce mi-au trîntit cîteva cizme în cap şi în burtă, m-au încărcat din nou în maşină şi m-au transportat la Malmaison. Acolo s-au încercat împotriva mea toate metodele torţionare pe care le-am menţionat. Am avut o mare satisfacţie cînd mi-am pus în gînd să refuz să mă pretez la manejul pe care îl impuneau. Cu toate loviturile de gîrbaci, de bici, am refuzat să mă mişc, pînă cînd bruta care conducea operaţiile a obosit. E adevărat, am spatele marcat de urmele biciului; ele s-au vindecat după cîteva săptămîni, dar nu total. Şi acum se mai păstrează urmele. (Am nişte semne interesante de pe urma puş­căriei: urmele unor cătuşe pe picioare – mi-au intrat în carne şi rănile s-au vindecat după ani de zile, dar se păstrează sechelele. Am nișşte diagonale pe spate, urme mai adînci ale plesniturilor de bici.) M-au lăsat prăbuşit jos, unde am adormit pe ciment, pînă a doua zi dimineaţa, cînd m-au ridicat gardienii de serviciu. Am această satisfacţie, voinţa mea a fost mai puternică decît brutalitatea lor“. […]

În anii regimului comunist, aproximativ 280 de mii de membri ai acestui partid istoric, PNŢ, au fost închişi. Două treimi dintre ei, deci aproape 180 de mii, au murit fără să mai vadă eliberarea. Numele unora dintre ei figurează în Cartea Morţilor, pomelnicul genocidului comunist editat de Fundaţia Academia Civică. Dar cîţi români, în afara mulţimii foştilor deţinuţi politici, care aveau să supravieţuiască tortúrilor, subnutriţiei, lipsurilor elementare de trai, n-aveau să poarte, în afara acestor proscrişi, povara unor vini inimaginabile într-o societate normală, liberă? Şi asta pentru că le-a fost sortit să se nască din părinţi proscrişi de regim! În comunismul leninist au existat două naţiuni. Care dintre ele a fost beneficiara comunismului? De bună seamă, cea cu dosare beton, şi nu „foş­tii“ sau urmaşii acestora. Dar şi unii, şi alţii s-au dezis de comunismul venit pe tancurile sovietice, la primul deranj în sistem. Cu o exagerare nepermisă într-o lume în care bunul-simţ mai e un criteriu în comunicare, proprietarii dosarelor beton vor să convingă despre rolul determinant pe care l-au avut în lichidarea comunismului de stat. „Eu contest intenţia de răsturnare a regimului Ceauşescu de către aşa-zişii reformatori comunişti. Sînt absolut sigur că nimeni n-a avut cel mai mic curaj să facă cel mai mic demers care să poată fi considerat complotist sau conspirativ. […] Acești șase semnatari [ai Scrisorii… redactate de Silviu Brucan – n.m.] acţionau în numele comunismului, nu pentru răsturnarea lui Ceauşescu. Era somat Ceauşescu să revină la linia ortodoxă de care se depărtase. […] Contest cu toată fermitatea că ar fi existat măcar o intenţie de răzbunare a lui Ceaușescu. Erau toţi nişte laşi. […] Așa cum pretind ei că au acţionat, am acţionat şi noi. Ne-am întîlnit de atîtea ori, dar, spre deosebire de aceşti pretinşi revoluţionari, noi am fost arestaţi şi anchetaţi de Securitatea comunistă, cu învinuiri concrete că am urmărit răsturnarea ordinii de stat. Ei nici măcar n-au fost arestaţi. Cine îşi poate închipui că Ceauşescu ar fi tolerat măcar existenţa unui început de complot?!“

Articol complet publicat pe Observatorul Cultural