Dorinţa Rusiei de a viola suveranitatea teritorială a Ucrainei reprezintă cea mai mare provocare la adresa ordinii Europei în mai mult de jumătate de secol. Conflictul are loc între o mare putere nucleară şi o ţară la fel de mare ca Franţa, între un regim autocratic şi un guvern revoluţionar. Intervenţia rusească în Ucraina ridică întrebări referitoare la garanţiile de securitate pe care Vestul le-a făcut Ucrainei după ce ţara menţionată a renunţat în 1994 la armele nucleare; în acelaşi timp, acţiunile Rusiei întăresc convingerea multor europeni că un război continental a devenit orice în afară de imposibil. Rezultatul final ar putea consta în naşterea unui al treilea imperiu rusesc sau a unui stat ucrainean eşuat în centrul Europei.
Agresiunea Rusiei în Ucraina nu ar trebui înţeleasă ca o obţinere oportunistă de putere. Ci, mai degrabă, aceasta reprezintă o opoziţie politică, culturală şi militară în faţa Vestului. Rusia a apelat la forţă militară deoarece a vrut să semnaleze schimbarea paginii, nu pentru că nu avea alte alternative. Într-adevăr, avea multe alte căi de a pune presiune pe Kiev: prin flota rusească din Sevastopol- oraşul ucrainean ce serveşte drept bază pentru forţa militară a Moscovei în Ucraina; schimbarea preţului gazelor; solicitarea din partea Ucrainei a plăţii datoriei guvernamental; instigând sentimente anti-ucrainene în sânul numeroasei populaţii ruseşti din Ucraina. Şi mai mult, importante personalităţii americane au observat faptul că situaţia de criză din Ucraina nu ar putea fi rezolvată fără Rusia, iar liderii europeni şi-au exprimat nemulţumirea provocată de noua (şi nefericita) lege pe care guvernul de tranziţie din Ucraina a adoptat-o la scurt timp după ce a fost format şi prin care statutul limbii ruseşti a fost degradat. Cu alte cuvinte, folosirea forţei nu era necesară.
A fost, de asemenea, periculos: Ucraina este o ţară mare, iar publicul acesteia, încă într-o atmosferă revoluţionară, este pregătit să lupte pentru o cauză patriotică. Intervenţia Moscovei va provoca puternice sentimente anti-ruseşti în Ucraina şi probabil că va aduce ce a mai rămas din ţară mai aproape de UE şi NATO. Totodată, intervenţia militară în Ucraina riscă provocarea unei adevărate crize umanitare în Rusia. Conform surselor ruseşti, aproximativ 700 000 de ucraineni s-au refugiat în Rusie în ultimele două luni. Aproximativ 143 000 dintre aceştia au cerut azil. Un război în Ucraina ar putea tripla aceste numere. În ultimul rând, este uşor de prevăzut că utilizarea forţei va izola din punct de vedere politic Rusia. Deja a avut ca efect anumite sancţiuni economice şi politice, care ar putea reprezenta o lovitură de KO pentru economia stagnantă a Rusiei. Conform unor estimări, un război rusesc în Ucraina ar putea costa Moscova peste 60 de miliarde de dolari.
Cu toate acestea, Putin a decis să renunţe la precauţii. Furia este unul dintre motivele care l-au determinat să facă asta. Putin a fost înfrânt de două ori în Ucraina: prima oară, în timpul Revoluţiei Portocalii care a adus la putere o coaliţie pro-europeană condusă de Iulia Timoşenko; iar a doua oară, în timpul protestelor recente care l-au detronat pe Viktor Ianukovici, un politician pro-rus. Moscova a pariat pe Ianukovici şi a încercat să îl ţină ostatic pentru propriile interese. De exemplu, l-a presat să refuze semnarea Înţelegerii de Asociere cu UE (fapt ce a provocat în primă fază protestele din Ucraina) şi a împrumutat Kievului aproximativ 15 miliarde de dolari, făcând astfel ţara dependentă de Rusia. Dar, Putin a fost cel care a ajuns ostatic cu adevărat în faţa infamului Ianukovici şi a acoliţiilor corupţi ai acestuia. Când Ianukovici a pierdut puterea, Putin şi-a pierdut pe neaşteptate partenerul strategic. Escalarea acţiunilor lui Putin reprezintă, cel puţin parţial, o încercare de a repara nereuşitele sale în privinţa Ucrainei.
Deocamdată, Moscova intenţionează să răstoarne noul regim din Kiev, pe care îl consideră a fi alcătuit din radicali care nu vor rămâne la putere mai mult de câteva săptămâni. Prin efectuarea de presiuni asupra regimului cu o invazie şi prin intensificarea temerilor rusofonilor din sudul şi estul Ucrainei, este probabil ca Putin să obţină ceea ce vrea. Scopul său strategic nu este- aşa cum sugerează evenimentele recente- să separe Crimeea, ci să provoace o criză constituţională care va transforma Ucraina într-o confederaţie cu un centru foarte slab, a cărei parte estică va fi mai apropiată de Rusia, iar partea vestică de Polonia şi UE. Pe scurt: conştient că a pierdut Kievul, Putin pare că vrea să mute centrul de putere al Ucrainei în altă parte.
Partea cea mai rea este că Putin ştie că poate scăpa cu toate cele plănuite. „Ce putem face?” a întrebat Fiona Hill, cercetător la Brookings Institution, fost ofiţer de top al SUA în timpul războiului din Georgia. „Vom vorbi de sancţiuni. Vom vorbi despre limite. Vom deveni frenetici. Iar el va sta liniştit şi va privi. Ştie că niciunul dintre noi nu vrea un război.”
Dar poate că noi ar trebui să vrem. Vladimir Putin al anului 2014 nu este acelaşi cu cel din 2004, nici măcar cu cel din 2008. Nu mai este doar conducătorul nemilos care râvneşte putere şi bani, cel care visează să aducă Rusia înapoi pe scena mondială. Putin este interesat de idei. Le-a prezintat consilierilor săi scrierile lui Ivan Ilin, filosof rus şi ideologul al Uniunii Militare a Rusiei. Putin coordonează personal scrierea manualelor de istorie. În ultimii ani, în special după explozia protestelor din Moscova în iarna din 2011-2012, Putin a ajuns să se vadă ca pe un ultim bastion al ordinii şi valorilor tradiţionale. Este convins că liberalismul este contagios şi că moravurile şi instituţiile occidentale reprezintă un adevărat pericol pentru societatea şi statul ruseşti. Cu siguranţă că el visează la zilele de dinaintea anului 1914, când Rusia era acceptată, deşi era un stat autocratic, când revoluţiile nu erau tolerate, iar Rusia putea fi parte a Europei, păstrându-şi în acelaşi timp cultura şi tradiţiile caracteristice.
Din această perspectivă, revoluţia ucraineană este un simbol a tot ceea ce este rău în Europa de azi. Acest fenomen cochetează cu puterea poporului şi relativismul moral, stârneşte pasiuni şi arată dispreţ absolut faţă de ambiţiile geopolitice ale Rusiei. Iar cu aventura sa peste graniţe, Putin a semnalat că nu va înghiţi toate acestea. Se pare că el este pregătit să renunţe la orice speranţă ca Rusia să fie o naţiune europeană importantă- mai bine să fie o civilizaţie distinctă- şi a dovedit că este dispus să sacrifice interesele economice ale ţării sale pentru a-şi atinge propriile ţeluri.
Cu alte cuvinte, invazia lui Putin în Crimeea este foarte diferită de războiul din Georgia, 2008. În timpul acelei agitaţii, Moscova a folosit forţa pentru a trasa o linie roşie pe care capitalul occidental nu are voie să o treacă. Moscova s-a arătat pregătită să treacă peste limitele trasate de Vest- să pună la îndoială normele legale şi structura ordinii europene de după Războiul Rece. Mutarea sa este o provocare: Mai sunt SUA pregătite să garanteze siguranţa democraţiilor europene sau preferă să pivoteze către Asia? Este Germania destul de puternică să trateze cu o Rusie care nu are niciun interes să facă parte din Europa?
Oricare ar fi răspunsurile, acţiunile lui Putin vor fi greu de contracarat. Acesta a refuzat să joace după regulile Vestului. Pare a nu se teme izolarea politică, ci chiar o invită. Pare să nu îşi facă griji în privinţa graniţelor închise, ci le doreşte. Politica sa externă reprezintă o refuzare profundă a valorilor occidentale moderne şi o încercare de a trasa o linie clară între lumea Rusiei şi cea a Europei. Pentru Putin, Crimeea este doar începutul.
Acest articol a fost scris de Ivan Krastev şi poate fi accesat aici.
Traducere de UVT.
Pace prin putere. Ca altfel nu se mai poate.
apai putin asta nu e sanatos la cap, iar ponta ii calca pe urme, romaneste, desigur, dar prin tot ce face demonstreaza ca nu i pasa de milioane de romani ci de frustrarile lui si orgoliul lui bolnav de putere.
Comentariile sunt închise.