BosniaRebellionCu cererile sale radicale şi adunările populare, rebeliunea din Bosnia şi Herţegovina arată că ciclul global al luptelor este departe de a fi pe sfârşite.

Vineri, 7 februarie, mai multor clădiri guvernamentale li s-a dat foc peste tot în Bosnia și Herțegovina. Oamenii, tăcuţi pentru o lungă perioadă de vreme, au decis în cele din urmă să vorbească. Și când au făcut-o, ceea ce a ieșit nu a fost doar cuvinte – a fost un vuiet. A fost foc, pietre și lupte grele cu poliția. Cea mai impresionantă și simbolică imagine a primelor zile ale rebeliunii a fost cea reprezentând o clădire guvernamentală în flăcări, în Tuzla, orașul în care a început totul, cu graffiti-ul “moarte naționalismului” scris pe ea. Din moment ce naționalismul a fost pentru mult timp un refugiu drag al elitelor politice ale țării, care s-au folosit de aceasta pentru a justifica opresiunea politică și economică, graffiti-ul a fost într-adevăr un mesaj puternic.

Prim-miniștrii cantoanelor din Bosnia și Herțegovina au început să-şi prezinte demisiile, unul câte unul. Duminică, 9 februarie, prim-ministrul croat, Zoran Milanović, a mers la Mostar – un oraș din Bosnia și Herțegovina, cu o populație majoritar croată – să se întâlnească cu liderii croați de acolo, în timp ce președintele Republicii Srpska (partea sârbească a Bosniei și Herțegovinei), Milorad Dodik, a fost chemat în Serbia pentru a se întâlni cu prim-vice președintele Aleksandar Vučić (liderul neoficial al Serbiei). Motivele erau clare. Atât elitele politice din Croația cât și cele din Serbia se tem, printre altele, că ceea ce unii numesc deja “revoluția bosniacă ” se poate extinde peste frontiere, în țările lor .

Mânie explozivă

Situația economică din Bosnia și Herțegovina este, fără îndoială, una groaznică. Țara a fost cândva cunoscută pentru multele sale fabrici și o clasă muncitoare puternică – chiar si stema fostei Republici Socialiste Bosnia și Herțegovina (parte din Iugoslavia), avea drept caracteristici coşuri de fum tipic fabricilor. Acum, multe dintre aceste fabrici sunt închise, restul sunt privatizate de către corporații străine sau de către o clasă capitalistă nou formată, iar în unele dintre acestea muncitorii continuă să lucreze, dar nu-şi primesc salariile (un fapt destul de răspândit în economia post-iugoslavă). Țara are o rată a șomajului de aproximativ 45 %. Ţările vecine, Croația și Serbia nu sunt într-o stare asemănătoare, dar elitele din aceste ţări au multe motive să fie de asemenea îngrijorate, din moment ce situația generală este foarte departe de a fi chiar şi ușor satisfăcătoare. De exemplu, șomajul în rândul tinerilor din Croația este de aproape 53% , după Grecia și Spania, la nivel de UE.

Rebeliunea explozivă și, în unele cazuri, destul de violentă din Bosnia și Herțegovina a avut cu siguranță propriile sale motive locale – sărăcie larg răspândită, inegalități vaste, un aparat birocratic enorm și un succubus politic și capitalist aflat în vârf. Totuşi, această revoltă este, de asemenea, o parte integrantă a revoltelor globale pe care le-am putut observa în ultimii ani. După începutul crizei economice în 2008 și la câțiva ani de șoc inițial, un val de proteste masive și revolte a început în 2011, o dată cu Primăvara Arabă, indignados din Spania și Occupy Wall Street din SUA. Anul trecut cu toţii am văzut răscoale uriașe în Turcia și Brazilia. Fosta Iugoslavie nu a fost cruțată în acest val.

Deja în 2011 au existat mari “proteste Facebook” în Croația, care au avut loc timp de o lună, în luna martie. Deși din punct de vedere politic, erau destul de eterogene, a fost pentru prima dată când au apărut mesaje anti-capitaliste în mod vizibil în oricare dintre țările post-iugoslave, și protestele anticipau în mai multe moduri, indignados și OWS, împărtășind cu acestea un spirit al momentumului comun şi clar. În 2012-2013, Slovenia a fost zguduită de o “revoltă slovenă” populară, care a influențat enorm discursul public din țară și a dat naștere la noi forțe politice (cum ar fi promițătoarea Inițiativă pentru Socialism Democratic). În 2014, a venit momentul pentru Bosnia și Herțegovina. Ei au fost ultimii care să reacționeze, dar răspunsul lor a fost, de departe, cel mai puternic.

O rebeliune socială

De cand a început revolta, aproape toți analiștii au insistat asupra faptului că ar fi fost inevitabil și că au fost sigur mai tot timpul că ceva de genul avea să se întâmple mai devreme sau mai târziu. Desigu, acest lucru nu este adevărat. Deși situația din Bosnia și Herțegovina a fost într-adevăr catastrofală, înainte de toate acestea cei mai mulţi analişti ar fi susținut că acest tip de revoltă este imposibilă, deoarece oamenii sunt pasivi, inerţi și divizaţi din cauza naționalismului. Dar, așa cum se întâmplă adesea, a existat o scânteie imprevizibilă și totul a crescut rapid de acolo.

Revolta a început în Tuzla, în nord-estul țării; un oraș cu o tradiţie lungă pentru stânga și clasa muncitoare. “Un oraş diferit”, aşa cum se susţine de multe ori, pentru că naționalismul nu a fost niciodată în sine ferm stabilit acolo, spre deosebire de restul țării. Deci, nu e de mirare că acest oraş a fost acela care s-a aflat în mijlocul furtunii. Acolo, muncitorii dintr-o serie de fabrici privatizate (cum ar fi Dita, Polihem și Konjuh) protestau paşnic pentru diverse motive de ceva vreme. Cu toate acestea, miercuri, 5 februarie, li s-au alăturat tinerii, șomerii și alte persoane din oraş – și protestul a început rapid să se extindă, răspândindu-se în următoarele zile în cea mai mare parte a țării. Acțiunile cele mai importante au avut loc în Tuzla, Sarajevo, Zenica, Mostar și Bihać, care sunt unele din cele mai mari orașe din țară, majoritatea ciocnirilor violente și incendierilor având loc vineri, 7 februarie.

Protestele au fost în mod clar spontane și au la baza lor cereri sociale. Mulți protestatari au afirmat că ei pur și simplu nu au nimic de mâncare, că sunt în șomaj de o grămadă de vreme, și-au exprimat disprețul profund pentru elita politică și economică criminală. Deși rebeliunea a avut loc cel mai răspândit în părţi din Bosnia locuite de bosniacii musulmani (fapt pe care naționaliști croați și sârbi au fost fericiți și rapizi în a sublinia), rebeliunea a fost în mod clar – în afară de unele provocări, acte de sabotaj și oameni fără adăpost – una socială și nu o rebeliune naționalistă. Desigur, așa cum se întâmplă adesea, protestele sunt foarte eterogene, cu un numar mare de ultraşi care de asemenea se alătură aripii militante a mobilizării. Actualmente, protestele continuă în mare parte în acele părți ale țării în care bosniacii sunt predominanţi, dar există şi o serie de excepții. În Mostar, un oraș din sud-vestul țării, atât croații cât și bosniacii au fost implicaţi în incendierea sediilor principalelor partide naționaliste croate și bosniace (HDZ și SDA). Etnicii croaţi au protestat şi în Livno și Orašje, în timp ce etnicii sârbi au organizat o serie de proteste mai mici și adunări în Prijedor, Banja Luka, Bijeljina și Zvornik.

Deși protestele sunt în mod clar sociale, problema națională, folosită de şi în avantajul elitele politice (deși nu este complet nefondată în cazul croaților din Bosnia și Herțegovina), este încă o problemă mare. Mulți croați și sârbi din Bosnia și Herțegovina sunt suspicioşi și se tem că protestele ar putea luat un viraj politic diferit, citând, ca de exemplu, turnura islamistă din timpul revoluției egiptene (deși acest tip de scenariu este foarte puțin probabil în Bosnia și Herțegovina). Această teamă este alimentată în mod activ de către elitele politice și mass-media, care încearcă să împiedice protestele să se răspândească în zonele croate și sârbeşti din Bosnia și Herțegovina. În acest călătorie, o gamă largă de teorii ale conspirației au câștigat o oarecare popularitate. Drept urmare, naţionaliştii și politicienii bosniaci susțin că acest lucru este un complot împotriva bosniacilor; naționaliștii şi politicienii croaţi susțin că totul este un complot împotriva croaților; iar naționaliști şi politicienii sârbi susțin că totul este un complot împotriva sârbilor. De asemenea este foarte important faptul că mass-media şi intelectualii naţionalişti croaţi şi sârbi cooperează în tăcere într-o încercare disperată de a dovedi faptul că avem de a face doar cu o „Primăvară bosniacă”.

Articolul complet il puteti citi aici.

Mate Kapović este un profesor asistent la Universitatea din Zagreb, Croația și un activist politic de stânga.