Multă vreme după 1990 am crezut că vom putea schimba România cu ajutorul cuvintelor, altfel spus cu adevăruri bine rostite. Dar dacă astăzi, în deplină libertate de expresie și nu cu puțini intelectuali care au harul de a rosti bine adevărul, ne aflăm unde ne aflăm, nu înseamnă oare că vorbele, oricât de bine rostite, nu pot mai nimic? Pare infantil să vrei să ripostezi la marile manevre politice și la infrastructurile mistificării cu „cuvinte goale”. „Vorbiți, vorbiți, că noi ne vedem de treabă!”, își spune orice putere ipocrită de pe lumea asta. Atunci ce rost are să faci un efort ale cărui efecte nu se pot măsura niciodată?

Și, totuși, de ce orice regim autoritar limitează accesul la cuvinte? De ce se teme puterea de cuvinte? Cam de la J’accuse! încoace implicarea în treburile cetății a intrat în fișa de post a intelectualului umanist. Cum să-nchizi ochii când în jurul tău se petrec „lucruri strigătoare la cer”? Nu devii, tăcând, complice la ele? „Opera” zămislită supratemporal, cu spatele întors către lume, nu va rămâne de-apururi însoțită de cearcănul tăcerii tale vinovate în imediat? Și asta în vreme ce nimeni nu-ți pune pumnul în gură? Poți, de fapt, să nu fii contemporan? În societățile care și-au câștigat (sau recâștigat) libertatea de expresie, nu devine o obligație să gândești cu glas tare? Și așa, din când în când, când paharul se umple și când rușinea de a tăcea te-mpinge afară din casă, te pomenești iar scriind „texte”.

Iată de ce, în urmă cu două săptămâni, simțind cum concentrația de cianură din sufletele câtorva dintre noi a atins cote îngrijorătoare, am recidivat. Am republicat un text – Din nou despre lichele – care la prima apariție trecuse neobservat și care, mi se părea, își sporise între timp forța explicativă. Au urmat comentariile de rigoare pe forum. Două mi-au reținut atenția.

Unul se intitula Apel către elite: „Scrieți, scrieți, scrieți! Toți să ne scrieți! Avem nevoie să citim ceea ce aveți să ne învățați, ca să nu ne pierdem busola, ca să ne putem duce și mâine, și poimâine la serviciu, să muncim, să ne creștem copiii, să-i învățăm să fie oameni.”

Celălalt, care mergea în direcția opusă, s-ar fi putut intitula Vorbe-n vânt. „Apelurile de toate felurile, chiar dacă sunt scrise remarcabil, sunt vorbe-n vânt”, spunea autorul comentariului. De ce? Pentru că ele n-au produs, niciodată în acești 23 de ani, „efecte concrete”.

Așa cum spuneam, scrisul implică un efort ale cărui efecte nu se pot măsura niciodată. „Cum pătrunde spiritul în lume?”, cea mai bună întrebare pe care cred că i-am pus-o vreodată lui Noica, nu va căpăta niciodată un răspuns. Pe de altă parte, pentru domnul care ne îndeamnă să scriem și altceva decât cărți („Scrieți, scrieți scrieți!”), cuvintele par să aibă efecte cât se poate de concrete: îl ajută să nu-și piardă busola, să muncească, să-și crească copiii… Iar pe mine, faptul de a ști toate astea mă ajută, atunci când mă podidește lehamitea, să reîncep să scriu.

Și totuși cum rămâne cu „vorbele-n vânt”? De ce nu răzbesc, dincolo de o retorică a îmbărbătării, adevărurile bine rostite? Cum de i s-a răpit la noi adevărului forța devastatoare a rostirii lui răspicate? De ce, oricât de bine rostite, adevărurile nu mai pot interveni în mersul evenimentelor și au devenit „vorbe-n vânt”? Ce a făcut puterea de la noi ca să amuțească cuvintele?

Articol complet pe Contributors.ro

10 COMENTARII

  1. Dl.Liiceanu, din pacate cuvintele bunului simt, sunt purtate de vant si trec pe langa urechi fara sa se opreasca, tocmai cele ce tin sa ne trezeasca, iar cuvintele manipulatoare ale lichelelor, turnate cu gramada, fara oprire ingroapa gandirea omului in mizeria umana.
    Sufletele libere, au nevoie de hrana, nu pot suporta mizeria lichelelor, are nevoie de lumina, folositi cuvantul pana la epuizare, sa se inmulteasca spiritul adevarului, constiintei, pana ce vantul se va opri obosit de greutatea cuvintelor care alunga ignoranta si va incepe sa duca în neant cuvintele propagandei manipulatoare ce vin din intunericul lichelelor.

  2. IEȘIȚI ÎN STRADĂ
    VIDEO pentru MOBILIZAREA NATIONALA din 8 februarie!

  3. D-nul Liiceanu excedat fiind de o lehamite legitima incheie articolul cu o intrebare…la care ma incumet sa dau un raspuns…
    Nu d-le Liiceanu, nu vorbele, greutatea lor, focul lor, energia lor sunt vinovate pentru lipsa orcarei reacti din partea clasei politice. Insensibilitatea acestei clase politice, nesimtirea ei, nerusinarea ei…este vinovata. Cele ce spuneti dv. si alti confrati de valoare…este PENTRU CINE ARE URECHI DE ‘’AUZIT’’…
    Pentru noi cei multi…va rugam sa scrieti, sa va implicati cat mai mult…si sa sustineti ceea ce ea insasi va sustine acolo unde sunteti in inimile noastre…MERITOCRATIA

  4. din pacate, draga Nasule, in zilele noastre in Romania nu se moare numai cu doctorul lungatine, de frig de ex, ci si cu legea in mana ptr ca autoritatile din slujba guvernului PLAGIAZA TOT precum SEFUL LOR… eu, una, a trebuit sa parasesc Romania si falmilia, dar inca a bine ca macar inca am ce face, cand ptr sistemul public din Romania nu esti bun, nicio problema, UE ne primeste cu drag, pe noi supraspecializatii; pacat ca astfel se distrug familii; dar stai linistit, ca si in cazul tau, pe guvernanti II DOARE LA BASCA, SUNTEM BANALE VICTIME COLATERALE !!! DACA ROMANII nu se vor TREZI si vor VOTA ANUL ACESTA cu burta plina de FIRFIRICII dati de PONTA, pierduti de altfel cu acciza, tot a mariei sale PLAGIATORUL SEF DE EXECUTIV; vom deveni o viitoare UCRAINA; eu am puput pleca si pot mai tarziu sa-mi iau si familia la nevoie, dar, voi DRAGII MEI?!? E DRAZMATIC, ptr asta TREBUIE VOTAT CU GANDUL LA VIITORUL UE si NATO al tarii, cu cu burta plina pe moment, care se vagoli dupa acciza !!! BON CHANCE LA ROUMANIE, VOUS EN A BESOIN !!!

  6. A! Și, răspunzând la întrebare, puterea de la noi nu a făcut nimic, voi ați transformat cuvintele în vorbe. Cuvântul are putere dacă omul care îl rostește e Om.

  7. La dumneata, „domnule” liicheanu, e clar. Băgat pe gât lui Noica, la fel cu amicul pleșu (care măcar e simpatic rromanes, ca să fiu în ton cu un aspect din inițiativa sorosistă de distrugere a poporului român, lăsată pe masa unui alt român neaoș, neulander, și ajunsă lege, până la urmă, după cum și băsmescu al nostru recunoaște), ai ajuns să moșești maieutic (pleonasmul e intenționat) întrebări geniale de genul „cum intră spiritul în lume?” Ha! Și maestrul nu a avut replică! Monumental!!! În schimb, datorită acestei întrebări, probabil, n’așa?, ai primit pe mână Editura Politică de la Saul Bruckner și al lui îndelung moșit pe la Moscova GDS. Hi! Hi! Hi!
    Dacă ar fi să se întrebe cineva unde îți e acea „operă zămislită supratemporal, cu spatele întors către lume”, adevăratul discipol al lui Noica i-ar răspunde cam așa: http://www.ziaristionline.ro/2011/03/30/plagiatele-mici-ale-lui-plesu-patapievici-si-liiceanu-i-constantin-barbu-discipolul-lui-noica-isi-pune-fostii-colegi-la-o-autopsie-vie/
    Plagiat? Io zic că cam da…

    • Pai cum, Muad’dib, nu pricipisi ca „marele filosof” avea raspunsul la intrebarea capcana „cum patrunde spiritul in lume”? Pai, prin clabucii fini cu aroma de ceai verde si iz frantzuzesc din timpul dusului matinal, fara de care inspiratia/spiritul/duhul nu se exista pe lume, dom’le, si atunci chiar ca ti-e lehamite sa scrii un „text”, pe care sa il citesti singur („la prima apariție trecuse neobservat”) si sa il recitesti si sa descoperi (tu, cel care l-ai scris!!!) ca are sensuri din ce in ce mai explicative („își sporise între timp forța explicativă”).

      • Hi! Hi! Hi! http://www.cotidianul.ro/mihai-razvan-ungueanu-si-gabrigel-liiceanu-195535/
        Na-ți-o frântă, că ți-am dres-o, liichene! Nebănuite îs căile Domnului (iartă-mă, Doamne, da musai a’i mai tempera omului elanul de lichea „antilichelistă”). Iaca, ajunsăi a ceti niscai literatură comparată, cooptând, pe lângă această „inteligență scremută” (expresia e a domnului Ion Varlam) și prizidințiabilu’, și nobeliabilu’. Ar mai fi fost patibularul doctor care fu prins prin Germania că nu’i chiar dottore (și care se pișa pe România din fruntea ICR-ului) și menajeria era’n păr. Telectualii marinelului. Iliescu, cât e el de cârpă kaghebistă mânjită cu sânge de român, l-a avut pe Augustin Buzura. Ești mându, comandante? Măcar lui pleșu i-ai dat un șut în fund.
        A! Și să nu uit a menționa și soroșista sursă de unde mingea ne fu culeasă și ni se ridică la fileu: contributors to the ripping off the Romanians’ souls. Hi! Hi! Hi! Cin’ s’asamănă s’adună.
        Mulțam, Ghanima.

Comentariile sunt închise.