Se zice că pe mormintele proaspete cresc cele mai frumoase flori. De fapt nu știu dacă există chiar o astfel de vorbă, mai degrabă e o constatare matinală de-a mea în timp ce ISU își numără acatistele și garează două turbojeturi date pomană de Țiriac și-o-bancă-ghici-ciupercă-ce-i. O formă tardivă de compasiune? O pulsiune rușinoasă față de ce s-a întîmplat? Eu n-am auzit încă, spre comparație, dispatcher-ul de la 112 de acum o săptămână să fi formulat vreo formă de scuză, în varianta simplă (scuze!) sau agregată (iertați-mă pentru că am fost un bou incompetent!) pentru brambureala generată de accidentul în care-au fost implicați Iovan, Aura Ion, Zamfir, Calu etc. N-am auzit Agenția Națională de Transplant să-și ceară scuze pentru condițiile în care-și trimiteau oamenii să preleveze organe. N-am auzit Ministerul Sănătății să ia poziție față de siguranța personalului medical în misiuni, nu cu asta se ocupă până la urmă domnul Nicolăescu și compania? Sau o fi la doamna Câmpeanu, la protecția muncii? L-am auzit pe doctorul Arafat vizibil deranjat că cineva îndrăznește să se ia de SMURD și să joace o carte pe care nu i-o pot valida vreodată, anume că toată rumoarea publică îndreptată – pe bună dreptate – asupra ISU și implicit și SMURD CJ/ Alba/ Bihor ar fi de fapt în contextul presiunilor ”masive” atât dinăuntru cât și dinafară pentru descentralizarea ambulanței. L-am văzut justificând absența avionului Piper Jet cu documente, l-am văzut rulând televiziunile așa cum facem toți până la urmă, acolo unde te duci să joci acasă, nu în deplasare, pentru că acasă ți se servesc întrebările bune mai puțin cele incomode.
Ce știu eu e că o instituție transparentă își recunoaște, popperian, failibilitatea când astfel de incidente, până la urmă inevitabile, se produc. Accidentul din Apuseni începe cu caracterul accidental al evenimentului. Răspunsul la el n-ar fi trebuit să aibe același caracter accidental. În cele din urmă, după vomica evidentă mediatică au ieșit câteva voci cât de cât mai de Doamne ajută și-au clarificat că pentru accident, e plauzibil, e responsabil pilotul (adică Adrian Iovan) a cărui contribuție remarcabilă rămâne faptul că a pus avionul la sol încât să nu moară toți. Și, după ieșirile mele publice, fără să fac vreun joc presional asupra SMURD sau asupra doctorului Arafat, prin care am insistat că responsabilitatea nu aparține vreunei autorități (Romatsa, Școala de Aviație etc) dar mai degrabă Ministerului Sănătății (cel mai tăcut participant la poveste) și, indirect, doctorului Arafat, câțiva oameni au înțeles că un scrutin corect, și complet, devine obligatoriu astfel încât practica medicală să fie îmbunătățită, iar personalul medical să își ajusteze siguranța în viața profesională de zi cu zi.
Iată că deci rândurile acestea sunt o critică asupra doctorului Arafat. Nu un atac la persoană. Nu un atac la SMURD sau la ISU. Mai degrabă o critică sper matură asupra unei performanțe negative care, pe morminte proaspete, ar putea totuși să genereze un upgrade semnificativ de practică. Ce să aud, după nenorocirea recentă, că zborurile cu BN-uri vor continua? Că invitația la voluntariat din partea Ministerului Sănătății va rămâne valabilă? Chiar dacă pe fond e binevenită, chiar dacă vorbește de calitatea oamenilor care înțeleg medicina și ca pe-o vocație, nu doar ca pe-un business, voluntariatul nu e stabilit prin cod bushido astfel încât medicii să meargă în misiuni kamikaze. Sunt bani care se redistribuie în sistem și deocamdată tot ce aud e că SMURD-ul își ia partea leului, se promit achiziții de șenilate, se primesc pomeni sub formă de avioane, se face apologia ”celui mai performant sistem de intervenții în situație de urgență”, ”singurul care funcționează în sănătate în România” (citate aproximative din Radu Tudor). Deși veritabile, constatările acestea pe mine, ca medic, mă înverșunează. Siguranța personalului medical nu e sub competența SMURD cât sub competența Ministerului nostru care ne justifică prezența public, organizațional. Să prelevezi un organ pentru transplant e o operație sub presiunea timpului dar nicidecum una urgentă. Mie personal mi-e groază de felul în care medicina a ajuns să se practice în România, mereu la extrema gravității, cu panaș de salvare providențială, în ultimul moment, de către serviciile doctorului Arafat. Cum rămâne cu prevenția? Cum rămâne cu ”paza bună trece primejdia rea”? Și de ce Doamne iartă-mă băgăm atâta amar de bani în dotarea unor servici ia căror prezență, justificată cum ar fi, n-are voie să fie vreodată axială în sănătatea unei nații? Roțile unse ale unui sistem de sănătate încep în cu totul altă parte, acolo unde mai bine previi decât combați. Or adevărul este că Urgența în România a devenit un fel de leit-motiv de reformă, renovare, reduplicare. Restul rămân văduvite pentru că Medicina de Familie n-are un Arafat, Sănătatea Mintală n-are un Arafat, Neonatologia și Pediatria n-au un Arafat. Iar Arafat care este Arafat reușește doar să scurteze timpul între doi timpi ai gravității acolo unde gravitatea, de multe ori, ar putea fi preîntâmpinată prin gesturi medicale ce-i drept mult mai puțin spectaculoase și de cele mai multe ori anonime. E ca și cum o armată ar ajunge să funcționeze doar prin trupele ei de elită, e ca și cum învățământul ar conține într-ânsul doar profesori universitari (eroare de judecată vizibilă, de altfel, prin modul bizar prin care a ajuns să funcționeze învățământul primar în România).
Când am spus că Aura Ion – chiar dacă decizia îi aparține și nimeni nu poate schimba asta – n-ar fi trebuit să fie la bordul unei astfel de expediții oamenii au ridicat o sprânceană. Poziția mea a fost reiterată de profesorul Sinescu, folosind argumente similare. Ele sunt o insulă de normalitate pe-un val de propagandă. Medicina nu se face cu studenți, se face cu medici. Și faptul că serviciile medicale în România duc lipsă de medici e culpa guvernamentală imputabilă, la acest moment, ministrului Nicolăescu și indirect și doctorului Arafat, fost ministru interimar al sănătății, și miniștrilor Sănătății înaintea lor. Miliarde și miliarde de Euro s-au vânturat prin fiecare legislatură spre direcții ineficiente, iar acele câteva reguli de bun simț pe care orice om format în profesia asta ți la va putea repeta (accent pe medicina primară, rezolvarea în asistență secundară a cazurilor eligibile, minimalizarea aportului terțiar la sistem – vezi spitale – pentru că e de departe cel mai costisitor) au fost ratate sau ignorate de ministru după ministru.
Astfel că medicina a ajuns să sufere de atriție, o pierdere de personal vizibilă și dureroasă. Medicina a ajuns să necesite implicarea la limită a personalului în formare (medici rezidenți) și, a la limite, a studenților, obligatoriu prin liberă contribuție sau slabă plată. Să îi spun doctorului Arafat de medicii rezidenți pe care eu ajung uneori să-i tratez de epuizare? Să-i spun doctorului Arafat lucruri pe care le știe deja, că medicii rezidenți sunt centrați pe exod nu pe practică în țara în care s-au format? Să-i spun doctorului Arafat de deforestarea medicală care se petrece în România? Sau să calculez câți medici rezidenți ar putea să umple, în specialitățile lor, în contrapartida unei șenilate sau ambulanțe ISU? E un calcul pervers, dar un adevăr pe care eu îl știu de mult e că nu mașinile salvează vieți, oamenii salvează vieți. Ideal, om și mașină împreună. Faptic, dovedit de fapt de cimitirul tuturor mașinilor performante care zac nefolosite în Sănătatea românească, nici un aparat performant nu face cât o ceapă degerată atâta timp cât n-ai omul lângă el care să-l valorifice. S-a văzut și aici, all the king’s army and all the king’s men could not put Humpty Dumpty on the wall ever again (toate armatele și toți oamenii regelui nu l-au putut pune la loc pe zid pe Humpty Dumpty).
Așadar, domnilor, zburați cu avionul de pomană. Și la propriu și la figurat. Aurul cenușiu al medicinei nu zace la manșa unui turbopropulsor, sunt oamenii care au nevoie de un upgrade național, oamenii care au nevoie de o demnitate pe care n-o poți da dacă nu faci din Sănătate un scop. SMURD-ul nu e sănătate. SMURD-ul e falanga roșie a Sănătății, cel mult. Dar inima Sănătății e în altă parte și inima e în insuficiență cronică. Plămânii Sănătății sunt în altă parte și plămânii duc lipsă de aer. Și creierul Sănătății, conștiința Sănătății zac, letargic, prin anticamere. Aceste lucruri nu sunt imputabile eforturilor magistrale ale doctorului Arafat pe nișa medicală a domniei sale deși de acolo se desprind câteva învățăminte prețioase: 1) cu bani faci aproape orice atâta timp cât îi cheltui în interiorul sistemului, 2) cu o instituție identitar coerentă îți asiguri oamenii că trăiesc liberi de umilință și dau randament mai bun și 3) că protocoalele, când sunt aplicate, chiar dau rezultate.
Dar chiar și atunci tot vor fi momente sumbre când verigi slabe din organizare ocazionează un eșec. Hai să nu suferim de noi mai mult decât e cazul, nefericită cum e situația de acum și tristă prin ramificațiile ei are totuși un orizont argintiu. Puteau fi șapte victime. Puteau muri mai mulți medici. Obligația e să redesenezi sistemul încât siguranța lor să fie ranforsată, pe viitor. Dar nu doar în zona transplantului. Mă gândesc la medicii din camere de gardă asaltabili de pacienți violenți. Mă gândesc la psihiatri care n-au mecanisme de siguranță în cabinete de consultații (buton de panică spre exemplu) când consultă pacienți psihotici. Mă gândesc la chirurgi care n-au mijloace de protecție și decontaminare când operează pacienți cu afecțiuni transmisibile (hepatită C, HIV, boli infecțioase). Mă gândesc la maternitatea aia din Satu Mare care-a fost închisă pentru că aveau stafilococ auriu. Sau la infecțiile nozocomiale pe care oamenii le iau din spitale cu igienă inexistentă. Mă gândesc la campaniile de vaccinare fantasmagorice ale Ministerului în fiecare sezon în care prin România bântuie gripa și oamenii umflă farmaciile unde primesc sfaturi care mai de care mai șugubețe. Și mă gândesc la o hartă virtuală a României unde există zone reci de boală, dar și zone fierbinți unde nevoie de sănătate sunt mai mari, iar serviciile disproporționale la ele. Întrebarea pe fond, acum, e care-ar fi fost timpul mediu de reacție de la care plecăm pentru orice fel de incident în zona Horea / Apuseni pentru – să zicem – o femeie gravidă sau un bărbat care și-a tăiat piciorul cu securea? Dar dincolo de accident, care e timpul mediu de reacție când cineva face scarlatină sau diaree în zonele respective? Care e distanța în timp de la momentul apariției unei boli și accesarea sistemului de sănătate? Și la ce moment de gravitate a bolii?
Vedeți, domnule doctor Arafat, astfel de întrebări nu pot fi adresate de SMURD. Sau, mai bine zis, e nevoie de o forță de intervenție rapidă medicală țintită spre servicii, nu spre transportul obligatoriu al pacientului. Boala când ajunge să fie tratată în spital e deja la un alt nivel de severitate. De ce să nu le dăm și medicilor de familie uniforme customizate, un Inspectorat, resurse, birocrație simplificată, beneficii pe măsura respnsabilității lor? De ce în strategia de sănătate a României unicul criteriu e prevalența bolii și mai puțin povara economică pentru sistem? Una e bolnavul cardiac, să zicem, regula de aur în sănătate, unde tratamentul costă X lei, bolnavul rămâne încadrat în muncă etc, alta e bolnavul psihic, unde tratamentul costă mulți bani, morbiditatea e mare și cronicitatea e regula. În România sunt câteva milioane de bolnavi psihic tratați ca pe vremea lui Pazvante Chiorul, oameni care consumă bani incuantificați deocamdată. Nu e o spuză pe turta mea, e un exemplu. Un alt exemplu poate să vină din zona dermatologiei, sau reumatologiei, specialități aidoma costisitoare prin aceleași argumente. Oricare dintre ei ajunge la un moment dat într-o ambulanță SMURD, dar de obicei acela e momentul de inflexiune pentru ei, ideal ar fi să nu ajungă vreodată transportați de un serviciu de urgență și descarcerare.
În sinteză, propunerea mea e că tragedia de acum să fie o piatră de hotar vis-a-vis de unele sugestii cu plecare de la Minister și care mie-mi par profund dăunătoare. Există o strategie de sănătate unde nu transpare altceva decât beneficiul dat de redistribuția pacientului înapoi către regimul de policlinici. Există o strategie privind boli, nu există o estimare despre povara globală a bolilor respective și – dincolo de un document – ce boli ar trebui tratate mai repede. Una e o boală de ficat tratabilă într-un stadiu precoce, una e să ai un program național împotriva hepatitei C sau alcoolului, alta e să te lauzi că ai ajuns să faci mai multe transplanturi ca niciodată. Transplantul e ultima linie de intervenție medicală acolo unde toate celălalte au eșuat, spectaculos cum o fi e totuși trist. Există vreun SMURD pentru alcoolici și nu știu eu? Profesorul Ciocâlteu a câștigat un patent la salonul de inventică de la Geneva pentru metoda lui de auto-hemo-dializă peritoneală. A adoptat România brevetul lui revoluționar în practica uzuală astfel încât povara hemodializei să scadă la nivel național? Nu că profesorul Lucan nu merită acolade pentru toți rinichii transplantați, printre care și maestrului Arșinel. Și, finalmente, când mă uit la ziua de mâine eu, medic tânăr (nu mă refer la mine personal, drumul meu a fost și rămâne altul, mă refer la ei) la ce să sper? La poftitul mieros de tip spic cu spic, patriei snop? La asigurările ministrului Nicolăescu că pe undeva prin 2015 o să crească salariile cu 200 de lei? Sunt întrebări grele în timp ce domnul Țiriac face cadou avioane în contravaloare, sper să nu greșesc, de vreo jumătate de milion de Euro.
Nu găsim și noi vreo bancă să dea o jumătate de milion de Euro unui program de scădere a mortalității perinatale în România? Un nabab, magnat, potentat să doneze niște bănuți, acolo, pentru Societatea Română de Alzheimer sau pentru geriatria românească? Nu-i nici o văduvă bogată să-și dea averea pentru prevenția consumului de etnobotanice la adolescent sau infecțiilor cu transmisie sexuală la femeia tânără care conduc la cancer de col uterin? Înafară de ambulanțe frumoase, domnule doctor Arafat, mai știți și altceva? Că mie-mi pare, uneori, că plimbăm mortul în Cadillac în timp ce ne căutăm de aspirină prin buzunare.
Altfel rămân al dumneavoastră același,
GD
Sursa: andreanum.wordpress.com
