NAŞUL – 09 MARTIE 2011

DATA:                       09-03-2011

EMISIUNEA:            NAŞUL

POSTUL:                   10 TV

MODERATOR:        RADU MORARU

INVITAŢI:                DAN PURIC

Radu Moraru: Am revenit, doamnelor şi domnilor, am zis că în seara asta e o seară frumoasă, ca toate serile de altfel, dar vine un om pe care noi îl iubim foarte mult şi foarte mulţi români îl iubesc, probabil că foarte mulţi îl critică, dar acest om a făcut din întâlnirea cu oamenii un spectacol. Şi în această seară este cu noi şi e o bucurie, Dan Puric.

Dan Puric: Ce primire!

Radu Moraru: La mine nu se ridică când vin. Şi mă văd în fiecare seară, ne-am şi împrietenit.

Dan Puric: Cine plăteşte mai mult.

Radu Moraru: Deci, să înţeleg că te poţi înţelege cu românii?

Dan Puric: Am auzit acum, în culise gluma. Şi eu vin acum de la Chişinău, am avut acolo o serie întreagă de întâlniri, de conferinţe şi am auzit una trăsnet, extraordinară, pe care trebuie să o spun pentru că suntem între noi şi am zis că umor ca românul nimeni nu are. Dar noi ajungem şi în prostie cu maximum de genialitate şi absurditate. Şi îmi spune Nicolae Dabija, marele poet: măi Dane, au fost ăştia, agrarienii noştri, partid, şi a fost o întâlnire cu Jacques Chirac. Şi cu paharul de vin în mână, ajunge un deputat agrarian în faţa lui Jacques Chirac şi se gândeşte ce mai ştie el din cei cinci ani de franceză pe care i-a făcut el la seral plus patru ani de la munca de partid şi ce crezi că îl întreabă pe Jacques Chirac? Parle vous francais? Este genială. După care omul, bineînţeles, vorbeşte, îi spune cinci minute, la sfârşit îi spune una şi mai mare: „Mersi, madame!” şi pleacă. Eu cred că ăsta este comportamentul românului cu organizaţiile internaţionale. Întrebăm întâi dacă vorbesc limba şi la sfârşit le zicem „merci, madame!”

Radu Moraru: Asta să fie aşa, dintr-un complex care ne-a fost indus? Că s-a tot spus că românii sunt ospitalieri, dar pe foarte mulţi i-am văzut ospitalieri, dar cu ochii vicleni, aşa, se gândeau cam de cât îl ard la sfârşit pe musiu sau pe mister?

Dan Puric: E adevărat şi lucrul ăsta, pentru că românul a degenerat în secole de istorie. El şi-a păstrat şi partea aia generoasă pe care nu putem spune… dar a devenit, pe de altă parte, românul degenerat, viclean. Altfel, ţara ar fi ajuns mult mai bine în 20 de ani dacă nu era majoritatea asta pe care nu trebuie să o urâm, că sunt ai noştri, dar sunt degeneraţi.

Radu Moraru: Păi poate că de aia ne-a pervertit, ca să supravieţuim.

Dan Puric: Da, dar ştii că era marele speolog Emil Racoviţă. Zicea: specia care se adaptează încontinuu are toate datele să dispară din istorie. Deci, adaptaţi-vă, adaptaţi-vă, că dispăreţi. Problema este că avem şi frâne puse istoriei! Iar demnitatea noastră şi forţa noastră constă în aceste frâne extraordinare. Uite, faptul că nu te supui oportunităţilor sau oportunismului internaţional, tot Nicolae Dabija mi-a spus o chestie extraordinară, cică: băi Dane, nu dau aici nume, este vorba despre fosta soţie a preşedintelui Basarabiei care rusificată, adică cu creierii luaţi, sovietizată… sat basarabean, săraca, este genială asta, este lecţie de demnitate românească, şi aia a venit nomenclaturistă, cu ajutoare europene pentru copilaşii ăia. Şi acolo în sat, educatoarea la o grădiniţă, a întâmpinat-o pe tanti asta comunistă sovietică. Şi puiul ăla de şase ani a zis o poezie. A zis: „Această toamnă românească…” Şi aia: „moldovinească”. Ăla a stat, puiul ăla de copil, suspendat în aer şi a început din nou: „Această toamnă românească…” Moldovinească! Aia îl ataca. Ăsta, nu ştia ce să creadă. Şi a treia oară a început, dar, genial, educatoarea din spate i-a făcut semn să continue, indiferent ce ar fi. Şi a zis: „Această toamnă românească…” Şi a zis: „Da? Vă iau toate ajutoarele şi mă duc în alt sat”. Şi asta este condiţia României. România, cu cât ţine demnitatea, cu atât pierde ajutoare. Dar câştigă demnitate.

Radu Moraru: Pe de altă parte, cei care nu îşi ţin demnitatea câştigă în orice vremuri. Şi dau una reală, ne-a spus un telespectator, cică ajunge unul în vamă şi întreabă: se mai dă şpagă, mai trebuie să dau şpagă? Şi vameşul zice: normal că da, dar numai jumătate.

Dan Puric: Eu am păţit-o în vamă, acum vreo 10 ani, când treceam spre Basarabia. A venit unul şi a zis: şi droguri, armament, aveţi? Nu! Eu mai vin peste 10 minute şi te întreb altfel. Peste 10 minute: droguri, armament, ţigări aveţi? Zic: nu, sunt artist. Încă 10 minute. Zice, după 10 minute: băi, dar droguri, armament? Nu, domnule. Şi eu din ce să trăiesc?

Radu Moraru: E mare tupeul lor că m-a şocat un pic să ştiu că şi azi se ia şpagă în vamă, că mă gândeam că la câte elicoptere au zburat deasupra vămii, câţi mascaţi, te sperii un pic, măcar o lună, două.

Dan Puric: Asta a fost şi o circotecă politică, pentru că elicopterele nu trebuiau să zboare la frontieră, ci din centrul ţării să ia. Din 1990 au furat. Asta a fost aşa, să facă curat pentru Schengen. O debandadă, o circăraie din asta penibilă, că iau plevuşca. Pe urmă le dă drumul, dispare.

Radu Moraru: De data asta au zis că cică nu. Să îi mai credem o dată?

Dan Puric: Nu. Aici, iartă-mă, tu ai tot felul de indivizi din ăştia politici care trebuie să… Ştii, ziariştii buni, şi tu eşti un ziarist extraordinar, am zis şi lui Robert, sunteţi ca foxteriile, trebuie să urmăriţi vulpea până în vizuină, să o luaţi de gât să o scoateţi afară. Pentru că asta e profesia voastră şi bine le faceţi. Dar eu care le văd, nu că din afară, dar puţin mai diferit. Din toată chestia asta îmi dau seama că sunt regizate, sunt de prost gust. România nu merge prost din cauza asta. Ăştia sunt din a treia mână. La a treia sau a patra mână. Noi am vândut ţara, 80%. Ţi-am spus, 80% noi avem capacitatea să ne hrănim şi mâncăm roşii de plastic. Şi 80% noi importăm. Ăia, să-i întrebi de ce ţăranul român nu poate să-şi cultive grâul, să îi întrebi de ce nu cultivăm noi… că 80% din Europa, noi putem să îi ţinem alimentar. Deci, acolo se discută, la nivelul ăla.

Radu Moraru: Şi cred că noi suntem de vină, noi toţi. Că până acum am tot dat vina pe nişte politicieni. Mi se pare că totuşi noi suntem de vină. Ne ascundem după chestia asta: nu avem ce să le facem că ei sunt ascunşi în Casa Poporului.

Dan Puric: E şi aici o problemă, că zicem „noi suntem de vină”. Care „noi”? Că noi suntem nişte oameni după 50 de ani de comunism şi 20 de ani de golănie politică, degeneraţi. Ce capacitate de rezistenţă, noi nu mai avem capacitate de opoziţie foarte tare. De exemplu, estonienii s-au apucat de mână aşa şi au stat în faţa tancurilor sovietice. Eu am fost în Estonia, am şi jucat acolo şi am discutat cu ei. Dar m-am gândit, de unde le vine forţa asta? Totuşi sunt 2 milioane cât Bucureştiul şi au stat în faţa… Ei nu au fost căsăpiţi ca noi. Noi am avut, numai în puşcării am avut mi se pare 300 de mii de omorâţi. Acum, în Basarabia, mi-a spus Nicolae: Dane, aici au fost 10-15 mii de basarabeni împuşcaţi, unii peste alţii. Au apărut acum nişte filme îngrozitoare. Deci noi am fost căsăpiţi. Noi!

Radu Moraru: Dar lumea bună, occidentală, de ce nu vede că şi noi am avut acest sacrificiu în timpul comunismului?

Dan Puric: Pentru că cel mai bun comportament cu lumea occidentală este „mersi, madame!” Acum să fiu foarte….. – bineînţeles, tot respectul pentru cultura occidentală, eu vorbesc de cinismul politic – ei au făcut un experiment. Nimeni nu îşi cere scuze. M-au invitat în Catedrala Ortodoxă la Chişinău duminică şi erau numai băbuţe din alea cu lumânarea. Şi au vorbit în Evanghelie de iertare. Şi am spus: aţi observat că un om când îţi greşeşte, românul în general, m-am uitat aşa, ca naţie, noi iertăm. I-am iertat şi pe ăştia care ne-au căsăpit. Anumite lucruri nu le putem uita. Şi mi-a spus mie un duhovnic: măi Dănuţ, ştii când uităm? Ăla vine şi cere iertare şi simţi că are inima pisată. Şi mi-a spus că cu omul care îşi cere iertare tu începi dimpreună o lucrare mai puternică decât înainte. Sau eu, de exemplu, dacă am greşit, mi-am cerut scuze şi omul de calitate te iartă şi parcă te împrieteneşti şi mai puternic. Dar aici, cine şi-a cerut scuze? Şi atunci, de aia foştii deţinuţi politici au spus: am iertat, dar nu pot să uit. Nu şi-a cerut nimeni iertare vizavi de poporul român. Noi, tot timpul suntem oamenii care trebuie să plătim, noi suntem vinovaţi. Şi cine plăteşte pentru Basarabia, de exemplu?

Radu Moraru: Dar nici românii nu şi-au cerut iertare românilor, adică românilor care au făcut golănia asta.

Dan Puric: E foarte bună asta, pentru că sunt, de exemplu, copiii foştilor nomenclaturişti. Şi ei nu pot să recunoască. Mă întreb cum era mai bine? Să fie tancul sovietic pe stradă şi să ştiu că ăla era străin? Aşa era mai bine! Nu să ştiu că românul meu a devenit comunist. Pe când în Basarabia, a fost şi, şi… Eu am mai spus, au vrut să mă facă utecist, comunist, au vrut să mă facă securist, am semnat o chestie, nici nu ştiam ce înseamnă la 17 ani. Deci ne-au făcut praf şi ne fac în continuare. Adică, aici trebuie văzut puţin. Nu trebuie să ne blamăm, trebuie să ne revenim. Trebuie să fim conştienţi. Ce să facem acum? Să facem revoluţie? Poate că în clasa politică mai storci ceva din ei, mai nimereşte câte unul tânăr, mai are câte o sămânţă creştină, mai ţine. Trebuie avut răbdare. Că nu poţi să faci revoluţie, insurecţie, ce să faci?

Radu Moraru: Dar mai putem? Că, de exemplu, noi am vrut să ne lăsăm cu toţii. Mă refer la echipa mea, cu toţii, echipa mea, cu toţii facem 20 de ani de presă. Dezamăgiţi că de 20 de ani nu s-a întâmplat nimic. Şi unul mai bătrân, mai înţelept ca noi, ne-a spus: 20 de ani nu înseamnă nimic. Dacă faceţi încă 20 de ani de emisiune şi nici atunci nu iese, atunci vă puteţi retrage. Adică s-ar putea să trebuiască să avem ceva ce am avut sub comunism. Am rezistat, am răbdat comunismul 50 de ani.

Dan Puric: E alt tonus.

Radu Moraru: Ne-a castrat, ne-a violat minţile şi femeile.

Dan Puric: Ăştia sunt mai periculoşi. Pentru că atunci simţeai presiunea, simţeai unde este mizeria. Ăştia s-au infuzat în noi. Cică au dat libertate. Nu, nu au dat libertate, au dat libertinaj. Toţi golanii vorbesc acum, toţi derbedeii. Şi ai văzut şi în presă. Că şi în presă sunt jurnalişti cu o deontologie extraordinară şi sunt alţii, nişte paţachine, nişte nenorociţi. Zicea: vox populi, vox Dei! Dar nu Vox populi, vox derbedei! Discuţi lucruri de genul ăsta: cine vorbeşte în România? Eu când am văzut prima dată cu Dan Ciachir. Aş spune să faci un experiment să iei puşti din ăştia de 14-15-16 ani să îi întrebi. Cu ei ai putea să faci cel mai minunat guvern, cele mai frumoase proiecte ale României pentru că au o minte neîntinată, încă nevirusată. Aici şi eu mă simt îmbătrânit în ţara asta care mă doare. Pe mine mă doare România! Mie nu mi-e ruşine că sunt român. Mă doare că această ţară, extraordinar de frumoasă şi cu calităţi sufleteşti extraordinare, este tocată, este insultată de ai noştri intelectuali.

Radu Moraru: Eu cred că asta doare cel mai mult.

Dan Puric: Da, noi nu suntem ţâfnoşi. Ai observat? Noi nu avem chestii din astea, patriotisme din astea. Avem o tandreţe, o dreaptă măsură, o eleganţă, dar e multă nedreptate în toată chestia asta şi atunci eu de aia am şi ieşit public de multe ori: să spun.

Radu Moraru: De asta v-au şi taxat, că sunteţi prea public, prea verbal.

Dan Puric: Nu au zis că sunt prea public. Sunt neonazist că îmi iubesc ţara. Da. Că fac parte dintr-o cultă. Uite că tu eşti în presă, eşti jurnalist şi vorbesc cu tine ca şi cu un om, ca cu un prieten. Dar ce să fac eu în situaţia când un ziar din România în care s-a spus că am furat banii… ştii că am făcut conferinţele alea. Mai fac acum pe 19, la Ateneu, ca să strâng bani pentru mănăstire la Aiud, că acolo a murit toată intelectualitatea noastră şi Centrul de Martirologie. Eu nici nu am pus mâna.

Radu Moraru: Mâine seară, paranteză, vine fiica lui Mircea Vulcănescu.

Dan Puric: Vai, ce întâlnire! E icoană! Să ai grijă! Ştiţi cum m-am întâlnit eu cu fiica lui Mircea Vulcănescu? Cu o doamnă îmbrăcată extraordinar de modest. Şi a zis: Domnule Dan, vreau să vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut pentru tata. Şi am spus: Vă mulţumesc, doamnă, dar nu ştiu cine este tatăl dumneavoastră. Tatăl meu e Mircea Vulcănescu. O doamnă de o modestie extraordinară, nu s-a dat jos dintr-un jeep. Dar vreau să spun… deci banii ăia, deci un român pe criza asta dă 1-1,5 milioane ca eu să spun anumite lucruri. Banii ăia eu i-am trimis direct acolo. Este Înalt Prea Sfinţia Sa Andrei Andreicuţ. Şi tu, ca să spui că am furat, că am câştigat 2 milioane de dolari, deci în presă, bunul meu prieten, şi că copilul meu cerşeşte în Piaţa Romană. Normal că am avut umor şi l-am sunat şi l-am întrebat: cât ai strâns, ca să vedem ce putem face.

Radu Moraru: Ce mâncăm, ce bem?

Dan Puric: Şi este presă. Ce să faci ? Procese? Mă vezi pe mine pe prima pagină? Aici este minunea acestui popor, că la fiecare conferinţă oamenii vin din ce în ce mai mulţi. Deci nu îi cred. Aparatul ăsta de izolare: „nu te du acolo, că ăla este aşa, că ăla face!”

Radu Moraru: Vine din viclenia noastră, că am început să fim atât de vicleni, încât nu ne mai pot păcăli nici măcar cei care… Eu ţin minte că era în ’90, „a scris la ziar!”, când puneai pe prima pagină, nici mama nu te credea. La televizor, nici nu mai spun, că aşa ne-au manipulat.

Dan Puric: Da.

Radu Moraru: Dar, după 20 de ani, văd că oamenii nu mai pun botul. Se distrează.

Dan Puric: S-au maturizat. Şi-au dat seama că există un linşaj mediatic şi că Securitatea lucrează în continuare cu termeni de izolare. Eu vreau, dacă vreau să te izolez, zic aşa: tipul e foarte ciudat, Naşul. Şi o las aşa, un fel de spray în jur. Dar cum îţi permiţi să spui despre un om lucrul ăsta, în ultimă instanţă? Ştiţi cum zicea Titu Maiorescu? „Grozav lucru relaţiile dintre oameni!” Pare o banalitate.

Radu Moraru: Aici e şi un mecanism destul de pervers, să izolezi.

Dan Puric: Da, dar e o industrie. Directivele KGB din ’47 sunt perfecte şi acum, se aplică. Un eventual lider trebuie izolat. Se izolează cu eşalonul 6, cu intelectuali de la tine din ţară. Eminescu a fost lovit de-ai noştri.

Radu Moraru: Corect.

Dan Puric: Constantin Noica, Mircea Vulcănescu. Mai nou, unul dintre filosofii ăştia ai noştri, purtător de ciorap, că de cuvânt nu poate fi, a zis că Vulcănescu nu are operă. Da, are un mormânt, îl trimit eu să îl vadă, e o cruce de lemn acolo şi mânca un porc pe nişte sârme pe acolo. De-aia m-am apucat de lucru acolo, de groază cum de acest Goethe al României, în ce hal este. M-am apucat cât am putut şi eu. Lumea, vezi că nu te poate înţelege ca un om liber. Eu sunt un simplu actor la Teatrul Naţional. Ăia m-au trecut pe statut de servicii cultural artistice. Şi ei nu pot să perceapă că un om e liber, nu este într-un partid şi vrea să facă ceva şi pentru ţara asta.

Radu Moraru: Asta m-a mirat şi pe mine chiar, la un om care îl simpatizez foarte mult, pe care îl citesc cu plăcere, pe care îl consider o voce, îl ascult, îl critic pentru că lipseşte din spaţiul public şi îi lipseşte, din punctul meu de vedere, un curaj oarecum sinucigaş pentru că odată ce ai creat un spaţiu…

Dan Puric: De aia joc eu „Sinucigaşul”. Piesa, o joc la Naţional.

Radu Moraru: Pentru că Dan Puric e „Sinucigaşul” care îmi place, care iese şi vorbeşte. Avem prea puţini oameni care au curaj nebun să vorbească şi, culmea, tocmai ei sunt criticaţi de cei care stau izolaţi, ascunşi pe margine?

Dan Puric: Am să îţi explic. În primul rând, iată în ce situaţie suntem. Că vorbeşti de lucruri normale în România trebuie să ai curaj. Eu trebuie să am curaj să spun public că o iubesc pe mama. Eu trebuie să am curaj să spun public că îmi iubesc ţara, aşa cum e. Este un curaj enorm. Mai nou m-au dublat. Au apărut texte, spun, „Public”, „Baladă”, nu ştiu cum, „Rost”, „Invidia”. Au apărut în presa din străinătate, m-au sunat românii de acolo. Nu le scriu eu! Eu nu scriu aşa ceva, asemenea porcării semnate Dan Puric! Eu nici nu ştiu să deschid computerul. Şi atunci… am să vă spun despre ce este vorba. Că eu sufăr că securistul care scrie nu are talent. Dalli când a fost reprodus, i-a dus un tablou celui care îl copia. Şi a zis: „sunteţi nebuni? ăsta are geniu!” L-a scos din puşcărie. Eu nu am pe cine să scot azi din puşcărie. Şi atunci am făcut o criză din asta şi am spus: nu au talent! M-a sunat unul să mă întrebe dacă poate pune textul pe mandolină. I-am spus: domnule, nu ştiu, că nu l-am scris eu, vorbeşte cu Securitatea. Deci dublează. Nu trebuie să credeţi. Nu mai trebuie să credeţi nimic, decât omul faţă în faţă. Ei ştiu să dubleze, au servicii din astea. De ce? Ca să compromită. De ce? Îţi este ruşine să spui că eşti român? Basarabenilor le e ruşine să spună că sunt români în România şi românilor le e ruşine să spună, parcă suntem din ăia de Crevedia, aşa. Eu nu zic să dăm cu pumnul în masă, să scoatem iţarii. Iar astea sigur că trebuiesc asanate. Adică, din punctul ăsta de vedere, eu încerc să…

Radu Moraru: Eu m-am revanşat. De curând am fost şi eu la schi în altă parte. Şi cineva mi-a făcut cadou o geacă, un bun prieten. Nu am ştiut că e o geacă de fiţe. Se uita unul la mine, se uita la geacă. Şi se întoarce la mine şi îmi spune: mamă ce jachetă mişto ai! Zice: de unde eşti? Am zis: din România. S-a înverzit omul. O fi zis, aha, ăia care devalizaţi bănci pe acolo şi eu nu pot să îmi permit geacă. M-am răzbunat.

Dan Puric: Am păţit şi eu. Eu nu am purtat din aia de piele cum au motocicliştii, cu fermoare. E cea mai mare gafă pe care am putut să o fac în viaţa mea. Am primit-o cadou de la cineva din Germania. Eram plin de fermoare. Eu fiind actor, mi s-a schimbat faţa când am pus geaca, de ziceai că sunt din ăla de la exchange, valutist. Şi la un moment dat m-au chemat nişte americani, era prin ’93-’94 cu ţigări Hollywood, nu ştiu dacă mai sunt. Şi mi-au zis: vrem să ne faci pantomimă? Eram cu geaca pe mine. Cel mai mare scratch din viaţa mea. Cu geacă pe mine, am zis poate sunt atenţi la geacă, că la mine nu au cum să fie. Şi ei mi-au zis că îmi dau un preţ şi eu am zis: e un preţ derizoriu şi m-am enervat pe ei: dumneavoastră aţi venit aici la sclavi, ne colonizaţi, suntem colonişti? Şi dădeam din mână. Nu vă daţi seama că asta este România? Şi nu ştiam că se deschide fermoarul încet-încet. Şi, la un moment dat, am zis „fuck you!” Şi când am zis „fuck you!” mi-a plecat mâneca în sus, direct la ei pe masă. Ăia m-au angajat, au zis că e comic, le-a plăcut la nebunie. Eu am jucat pentru prinţul Charles, „Toujours l’amour”. Şi a scris un ziarist „Toujours l’amour Dan Puric”. Şi un hoţ a crezut că prinţul Charles a venit cu 100 de mii de lire şi mi-a dat mie în pungi de plastic. Dar eu am jucat pe salariu. Şi eu eram la Nottara, repetam costumele şi îmi zice cineva: domnule Puric, v-a spart casa un hoţ. Mie? Şi am rămas foarte calm pentru că eu în casă aveam Constantin Noica, Petre Ţuţea, cărţi. Aveam, într-adevăr, un dublu radiocasetofon luat pe datorie… erau miliţieni din ăştia cu suflet, şi-au dat seama că m-a găurit. Şi îmi furaseră şi geaca, deci am scăpat de ea definitiv. Ajung ca Petrache Lupu, nu ştiu ce mi-a venit să spun: staţi liniştit, că o să îl prindeţi. Cum să îl prindem, domnul Dan, că ăsta mâine în talcioc vă vinde tot? Am eu presimţirea că îl prindeţi. Peste şase luni mă sună şi îmi spune: domnul Dan, l-am prins! Şi am găsit şi aparatura, mai puţin geaca. Deci geaca trebuia să dispară că oricum nu mi se potrivea. M-au întrebat dacă nu vreau să mă constitui parte civilă la proces. Dar am rugat să îmi arate poza. Am întrebat cum îl cheamă? Oaie. Cum să apară „Oaie l-a prădat pe Puric”? Era La Fontaine: onorată instanţă Oaie l-a prădat pe Puric.

Radu Moraru: Adevărul e că ăsta e numele, nu ai ce să-i faci?

Dan Puric: Lăsăm aşa, nu îl mai clătinăm. La mine e bine, că nu mai merge poreclă. Au încercat ăştia, dar nu merge.

Radu Moraru: Eu am o problemă de când l-au numit pe Morar la DNA. De atunci toţi îmi spun Morar. Şi nu pot să scap. Pe stradă mă mai agaţă unul: nu poţi să îmi pui şi mie o pilă la DNA? Zic: în emisiuni pun din ălelalte.

Dan Puric: Îţi dau un sfat. Am apărut cu Gigi la o conferinţă, întâmplător. Şi a apărut brusc: acest neofascist a luat bani de la Becali, milioane. Şi am lăsat-o aşa: e preşedinte PNG. Şi zi-i cum zice olteanul: las-o încurcată, bine că e vie. Eu nu dau replică în presă la aşa ceva, că nu e bine. Am avut un avantaj fantastic. Toţi din teatru când au auzit că sunt vicepreşedinte la PNG au zis: să trăiţi, maestre! După o lună, când s-a dezumflat, îmi spuneau, intră bă în teatru.

Radu Moraru: Adevărul că Gigi a avut o traversare aşa, chiar şi acum îl iubeşte poporul la nebunie. Chiar dădea bine să fii cu el. Ştiţi ce a pus Gigi, nu? „Dacă eram eu vameş eram cel mai mare şpagagiu”. Aşa spunea: în vamă, nu te poţi abţine să nu iei şpagă.

Dan Puric: El are o probitate sufletească extraordinară, cât am discutat eu cu el. Şi tu l-ai avut în emisiune. Ai văzut că e un om chiar şi când gafează, e foarte cinstit.

Radu Moraru: Cred că îl pocăiam dacă stătea numai în emisiune la mine. Dar cum iese din emisiune de la mine, ba îi bate pe unii, ba îi înjură, ba desfiinţează Steaua, ba desfiinţează antrenorii. Deci e clar că numai mediul de aici îi prieşte. Dar mă întorc la prinţul Charles cu piesa „Toujours l’amour”. A fost prinţul Charles în sală?

Dan Puric: Da, am jucat atunci.

Radu Moraru: Când era, în ce an?

Dan Puric: În 1996 sau 1997.

Radu Moraru: Era cu Diana sau murise?

Dan Puric: Murise, era foarte marcat. Un om excepţional. Acolo am avut o întâlnire extraordinară. Octavian, băiatul meu, avea cinci ani. Şi a auzit în casă că vine prinţul Charles. Şi a zis, vreau şi eu să-l văd pe prinţ. Şi eu, tâmpit, i-am zis, nu se poate că este un protocol. Şi după aia am realizat, ce legătură are protocolul cu copilul? Şi am zis, bine, fă şi tu nişte desene, să i le dăm mâine. A făcut nişte desene şi a doua zi erau toţi ăia crispaţi, inhibaţi. Şi vin cu Octavian. Şi ăsta se duce în faţa prinţului Charles şi copilul de cinci ani a spus: ăsta e prinţul? Şi eu îi traduc. Şi prinţul zice: Yes, I am. Şi ăsta nu a făcut nici o concesie: unde îţi e coroana? Charles: am lăsat-o acasă. Şi Octavian: să nu mai faci aşa niciodată. Din clipa aia a început lumea să se dezmorţească. I-a dat nişte desene cu el in pijamale, cum fac copii, pe role. Deci vezi, o minte dezinhibată de copil cum creează raporturi normale, fireşti.

Radu Moraru: Şi nu doar că le şi creează, ci le şi obţin din partea celorlalţi.

Dan Puric: Dacă ai ochi să vezi, te autoreglezi. Dacă nu, rămâi tâmpit până la capăt. Cum sunt oamenii politici la noi, cimentaţi. Între timp, tineretul pleacă afară, iau burse pe la Harvard, căpşunarii sunt supravieţuitori, ăştia au rămas aşa.

Radu Moraru: Ei sunt în acvariul ăla, stau acolo între ei.

Dan Puric: Foarte bună expresie, acvariu. Să nu le dai purici de baltă să mănânce, te rog.

Radu Moraru: Şi de aia nu mai înţelegem nici noi nimic, că ne uităm şi noi toată ziua la acvariul ăsta. Se duc dintr-o parte în alta.

Dan Puric: Faci şi tu din gură aşa. Dar numai priviţi la acvariu Aia e numai pentru oameni nervoşi. Peştii nu se ţin în acvariu. Lăsaţi-i liberi, la baltă.

Radu Moraru: Am şi eu o curiozitate, că nu am apucat să vin la nici o conferinţă. Ce le vorbiţi oamenilor? Că ele, într-un fel, se repetă, dar bănuiesc că nu se pot repeta.

Dan Puric: Da, au subiecte diferite. Am să îţi răspund într-un mod concret. A întrebat un ziarist de la BBC pe un şef de trib aborigen, a zis: care e slujba ta? Şi el a zis: slujba mea este să îţi aduc aminte. Eu le aduc aminte. De exemplu, în „Omul frumos”, ce pot eu să spun românului decât să îi aduc aminte că are o substanţă extraordinar de frumoasă care, dacă nu o avea, noi ieşeam din istorie? Pe noi ne spulberau.

Radu Moraru: Dar francezul nu are substanţa asta?

Dan Puric: Toate popoarele au o substanţă frumoasă numai că nimeni nu a înjurat poporul francez aşa cum se înjură poporul român. La noi, e Cântarea României la liber. Orice popor de pe faţa pământului are o frumuseţe. Dumnezeu a creat neamurile, nu comunitatea europeană. Şi eu m-am întâlnit cu diferite categorii sociale de români în străinătate. M-am întâlnit şi cu bandiţi şi cu golani, dar nu discut de asta. Românul, în genere, are o anumită timiditate, are un bun-simţ. Mi-a zis mie Bibanul, Dem Rădulescu, marele meu profesor, i-am dedicat acum Don Quijote, DVD-ul, şi mi-a zis: dragă Puric, când te duci în străinătate, dragă, nu te mira ca prostul. M-ai întrebat ce le spun. De astea le spun, ce vă spun şi vouă aici. Nu am avut nici un subiect. Acum subiectul, pe 19, este „Martiri”, ca să se înţeleagă că nu am avut numi cozi de topor. A zis un sovietic: nu avem noi în Rusia atâtea topoare, câte cozi de topor am găsit noi în România! Iar eu, după 70 de ani de comunism îi spun aşa: nu aveţi voi atâtea mănăstiri, câţi sfinţi vă putem da noi, prin suferinţă! Despre asta este vorba.

Radu Moraru: Dar nu doare chestia asta? Am avut bafta să fiu în casa lui Coposu, am simţit vibraţia aia.

Dan Puric: Alt martir.

Radu Moraru: Am stat de vorbă cu el, am observat orice detaliu. Şi am constat în următorii ani, el murise, sigur că la înmormântare au fost toţi nenorociţii care la-au înjurat. Dar acolo pozau frumos. Dar am constat că ne deranjează pe noi, ca naţie, când vorbim de cei puţini care au dat sacrificiul suprem, exact cum e cu Vulcănescu, să aibă o cruce simplă. Cum e Coposu să stea 17 ani în puşcărie

Dan Puric: De ce ne deranjează?

Radu Moraru: Chiar pe noi. Pentru că unii dintre noi ne aducem aminte de laşitatea, poate nu a generaţiei tinere de astăzi, dar laşităţile generaţiilor de atunci care, deşi ştiau ce se întâmplă în puşcării, preferau să spună: nu am ştiut. A mai avut şi poporul german laşitatea asta să spună că „nu am ştiut că e cu lagărele”, deşi ştiau foarte bine, foarte mulţi.

Dan Puric: Numai că situaţia este total diferită faţă de poporul german. Aşa este, la noi nu cred că poate fi vorba de laşitate decât într-o măsură foarte mică. Eu am studiat foarte mult zona asta a martirilor români., Şi mi-am dat seama de următorul lucru: în primul rând, m-am studiat pe mine. Am studiat frica regimului cum se manifesta asupra mea. Mie nu îmi era frică. Dar cu timpul a început să îmi fie frică. Când părinţii mi-au spus: taci din gură, vrei să se întâmple ceva? Şi atunci m-am contaminat. Era presiunea, teroarea cumplită că dispăreai şi nu mai veneai. Cea care mi-a luat interviul în Basarabia mi-a spus: domnule Dan, ce dreptate aveţi, mama l-a aşteptat pe tata 40 de ani şi nu a mai venit din Siberia. Într-o fracţiune de secundă Teroarea.

Radu Moraru: Când nu ştii ce te aşteaptă.

Dan Puric: Nu jenează pe nimeni. Noi nu ieşim la rampă să ne dăm cu pumnul în piept. Generaţiile noastre, sau a mea au fost foarte îndepărtate de informaţiile reale. Nu se ştie câţi au murit, câţi s-au sacrificat. Astea sunt istorii oportuniste. Ăştia din afară ne fac nouă referatul de ţară, cine suntem. De aia am scris cartea „Cine suntem?”. Ca să ştim noi cine suntem, nu să spună o comunitate sau o comisie internaţională. Nu, vă spun eu cine este torţionar şi vă spun eu cine este criminal de război! Nu dumneavoastră îmi faceţi mie curat în casă, să fie foarte clar, în ţara mea! Numai că o naţiune, ca să fie o naţiune trebuie să aibă un stil cultural, trebuie să aibă dimensiuni istorice. O naţiune trebuie să aibă un corp moral. E formată din persoane cu un statut moral responsabil. Deocamdată, la noi au fost persoane înfricoşate. Dacă luăm unda de şoc: i-a arestat pe tata, pe mama sau pe bunicul… ce a făcut soţia? Au fost femei care au aşteptat 5-10-15-20-25 de ani. Cum au crescut copiii ăia? Unda de şoc. Şi acum este aproape interzis să se spună ce crime abominabile s-au făcut cu poporul român. Pe un şerveţel, la Yalta. Una este să pierzi războiul şi alta este să se execute asupra ta un exerciţiu criminal pe bileţelul lu Churchill. 60 de milioane de oameni din Europa de est au intrat într-un experiment. Cu poporul român şi cu ceilalţi s-a făcut un experiment. Dar şi tot lagărul estic, am studiat, cele mai mari criminale, cele mai mari atrocităţi s-au făcut cu poporul român. Soljeniţîn, acest mare „disident” a spus: „în Rusia niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva, îi împuşcau. cu miile cu sutele de mii. Dar ca să îi torturezi!”. Tortura psihologică. Nu ştiai cine geme în partea cealaltă? E mama, e fiica ta? Ţi se comutau creierii. Deţinuţii noştri politici acum au 6-7 milioane. Legea care trebuia în Parlament să le dea nişte despăgubiri, acum nu mai poţi să mai despăgubeşti, au gândit până la urmă să le dea 10 mii de euro. Pe urmă au zis că este prea mult. Şi au zis că e neconstituţională. Şi au 50 de euro pe lună. Iar foştii lor torţionari au 80 de milioane.

Radu Moraru: Nu, foştii lor torţionari plâng cu lacrimi de crocodil că „mi-au luat 20 de milioane din pensie!”.

Dan Puric: Eu nu sunt resentimental. Dar poporul român trebuie să ştie că are o demnitate extraordinară! Că avem martiri! Un popor fără martiri, iese din istorie! Noi avem martiri în spate. Dacă mergem prin centru, pe acolo sunt beciurile Securităţii. Am fost acum în Basarabia şi am înnebunit câte gropi comune, cum îi lega, cum îi împuşca cum îi deporta. Români de ai noştri. Şi pentru ce? Şi acum, nimeni nu îşi cere iertare. Vreau să ştiu şi eu cine a făcut comunismul ?

Radu Moraru: Vin tineri să afle lucrul ăsta? Pentru că noi încă nu ne ştim istoria, că nu se predă nicăieri:

Dan Puric: Da, nimeni. Nu se predă, nu vine nimeni, sunt îndepărtaţi. Şi atunci a apărut chestia asta. Nu se ştie. Ce eu am ştiut până în ’90? Am ştiut de Ion Gavrilă Ogoranu? Am ştiut eu de Constantin Oprişan? Am ştiut eu de Mircea Vulcănescu? Nu am ştiut nimic.

Radu Moraru: Dar am ştiut de vecinul care era săltat. Pentru mine, momentul de mare laşitate – şi noi dacă nu ne recunoaştem şi handicapul, şi slăbiciunea…- marele moment de laşitate a fost 22 decembrie, dimineaţa, la ora 6.00, când erau autobuzele pline de oameni care mergeau la muncă. Cu câteva ore înainte, în oraşul meu şi cred că şi în alte oraşe, 15 mii de tineri făceau o coloană care se plimba prin tot oraşul, iar de la geamuri, tot oraşul ieşea pe geamuri să facă semne de bucurie, de victorie. La ora 6.00 dimineaţa, o linişte de mormânt în toate autobuzele. Când era momentul de curaj, nu de tăcere. Am avut asemenea momente. Şi de asta spun că de mult ori ne deranjează să vorbim despre martiri, despre eroi adevăraţi.

Dan Puric: Ai spus un lucru extraordinar, ai mărturisit o slăbiciune. Vreau să spun că eu am fost colegul tău în această slăbiciune. În faţa Teatrului Naţional, eu am venit să joc la teatru când a început aşa-zisa revoluţie, lovitură de stat, ce a fost. Şi mi-a zis portăreasa: nu ştii ce e în faţa teatrului? Nu ştiu. E revoluţie! Nu mi-a venit să cred, cum să fie revoluţie? M-am dus acolo şi am văzut o chestie pe care nu o identificam, eu, ca membru de partid. Nu înţelegi că eu am fost membru de partid? Eu eram mutant. Şi am fost în faţă şi nu striga gura. Strigau ăia: jos Ceauşescu! şi nu puteam să o descleştez. Şi în spate era una care striga: jos Ceauşescu! Şi am spus: strigă asta, în spate, şi nu strig eu? Şi am strigat şi eu. Dar, cum să spun? Parcă mimam. Vocea era a ei şi eu dădeam din buze. Te înţeleg perfect. I-am văzut pe ăia de 14-15-16 ani, i-am văzut şi pe scutierii speriaţi. Pe urmă, când au început să se împuşte, să moară oameni, m-am speriat. Dar pe urmă, au urmat etapele. Deci ai făcut un lucru extraordinar. Nu sunt laşităţi! Sunt frici normale.

Radu Moraru: Eu eram de partea cealaltă. Toţi tinerii de 15-16-17 ani nu erau suficient de spălaţi pe creier.

Dan Puric: Eu aveam 30 de ani atunci, eram deja cu Dero în cap. Între mine şi copilaşul ăla era o distanţă ca de la maimuţă la om. Atunci mi-am dat seama: trebuie să ne mărturisim slăbiciunile. Astea nu sunt laşităţi! Să nu îţi fie niciodată frică de lucrul ăsta. Cea mai mare tulburare care a existat pe faţa pământului este tulburarea lui Hristos în grădina Gheţimani, când a spus: „Ia Doamne de la mine paharul acesta!” A fost o clătinare a lui în faţa jertfei după care a zis: „facă-se voia Ta!” De asta îl iubim, pentru că trecem prin momentul acesta de vulnerabilitate. Nu trebuie să ne fie frică. Dar dacă erau americanii în locul nostru ce făceau?

Radu Moraru: Dar dau un exemplu de lângă noi, de aici, francezii. Au avut o problemă câţiva anişori când Parisul era cucerit.

Dan Puric: Doamne fereşte, dar ăia au avut torturi cu crime, împuşcaţi, gropi comune? Erau studenţii pe stradă cu Jean Paul Sartre, care bea din cafea şi spunea că comunismul e o religie. Şi în ’68, când au intrat tancurile, s-a dus în Cehia, în ’67, să le zică la studenţi că comunismul e o religie. Şi în ’68 când i-a făcut carne de mici nu s-a mai dus. Şi, în perioada aia, un preot român a zis: „ideologiile nu sunt bune, că nu au mamă!” Dar ce, ăştia au mamă acum, cu FMI? Au mamă faţă de România? Ei sunt datori, trebuie să ne plătească, că au făcut experiment pe noi. Şi pe urmă stăm de vorbă. Noi suntem datornici. Nu vreau să spun că suntem imaculaţi. Vreau să spun şi eu, că mă duc la ţăranul ăla de pe Prut de acolo care nici nu mai ştie săracul ce să facă. Cât e, domne? Familie deportată, taică-său împuşcat în partea ailaltă. Ăştia au pierdut momentul cu unirea. Au băgat tot agent de izolare: ce ne mai trebuie, cu racheţi, cu curve? Dar şi noi avem. Dar astea sunt reziduurile ghetoului comunist. Avem şi copii excepţionali. De ce nu se vorbeşte? Guvernul din 2000 şi ceva a fost obligat de comunitatea europeană cu 6 milioane de euro să ducă tineri în străinătate să studieze. Toţi, excepţionali! Şi nu i-au lăsat să vină în ţară. Deci, nu i-au lăsat să vină. Au dat guvernul în judecată. Asta se numeşte crimă. Şi atunci le spui, sunteţi criminali, vă bateţi joc de ţară. Asta facem, mărturisim lucruri de genul ăsta.

Radu Moraru: Nu cumva ei sunt aleşi să ajungă acolo sus tocmai pe criteriul care poate să îşi bată mai tare joc de ţară?

Dan Puric: Foarte bună întrebarea. Marile puteri folosesc guverne marionetă prin care sug.

Radu Moraru: Nu aş spune marile puteri. Eu cred că sunt marile oligarhii sau marile centre economice. Că deja vorbim globalist.

Dan Puric: Ai zis-o mult mai bine. Marile interese oculte, ce or fi ele acolo. România e o ţară hiperbogată. Nu numai geografic, din Europa. La 20 de kilometri se schimbă peisajul. Du-te să vezi dincolo. Numai capre, roci.

Radu Moraru: A zis-o prezidentul: du-te cu elicopterul. Dar nu a înţeles nimeni nimic. Într-adevăr, adică, dacă zbori deasupra României, dar nu neapărat, dacă mergi de la Bucureşti la Baia Mare cu trenul, este foarte frumoasă ţara asta.

Dan Puric: Şi făcută cu pasul este minunată. Ea este mizerabilizată de nişte improvizaţii politice. Pe când noi trebuie să ne dăm seama cine suntem Şi plecând de aici, încet-încet. Poate nu voi mai apuca. Poate tu, că eşti mult mai tânăr. Dar eu trebuie să fiu treaptă, de ce? Pentru că pentru mine bătrânii mei… uite eu mă gândesc la Amza Pelea, Dumnezeu să îl odihnească, la Dem Rădulescu, la Toma Caragiu. Ştii ce sunt ei pentru mine? Eu când i-am văzut jucând în filmele alea socialiste… Ce Robert de Niro? Ce Haghman? Păi dacă jucai textele cretine şi tu din ele faci capodopere… nu ai văzut că toată lumea se uită la alea vechi, la B.D.-uri, pentru că erau imenşi? Şi am văzut că, într-un nămol, erau ca nişte pietre pe care eu păşeam ca să trec dincolo. Eu nu sunt altceva decât o stâncă pentru un puştan deasupra apei. Atât vreau să fiu: o stâncă care iese puţin, deasupra apei. Ce este istoria poporului român decât o apă tulbure presărată din când în când de stânci? Stâncile alea, care au ieşit din apa asta tulbure din şuvoi, sunt rezistenţa extraordinară. Cum a spus Eminescu: corpul moral intangibil al neamului. Sau cum a zis Ţuţea: căruţă de ţărani care a ţinut în şah imperii.

Radu Moraru: Asta îmi place, mi se pare mai aproape de adevăr.

Dan Puric: Eu spun că prin apa asta tulbure toţi am ieşit. Şi am avut nevoie să punem piciorul pe ceva. Acest ceva este talpa asta naţională.

Radu Moraru: Tânguirea asta naţională pe care o vedem şi exacerbată de către televiziuni, bineînţeles din varii interese, nu e şi asta o şmecherie de-a noastră? Că e clar că ne tânguim mai mult decât ne doare.

Dan Puric: Sunt două lucruri şi aici trebuie să avem spiritul de discernământ. Şi tu îl ai. Din întrebare mi-am dat seama că ai făcut distincţie. E un rus care analiza Basarabia şi a spus aşa: doina este cântecul fatal al basarabeanului! Doina este una şi maneaua este alta. Doi, doina nu este tânguire, doina este dor nestins, o durere continuă, fără răgaz. Există şi cuvântul românesc: şi în ăsta răstimp. Adică, în răstimpul în care Hristos îşi ducea crucea şi era scuipat, el spunea: „iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”. Ăsta este poporul român. În răstimp. În răstimpul în care organizaţiile mondiale ne chinuie acum, noi ne creştem, copii, ne creştem sufletele. Noi, poporul român, suntem într-o permanentă haiducie. Cea mai mare invazie care este asupra poporului român este a populaţiei. Populaţia mutantă care vine peste popor. Populaţia este această dimensiune fără conştiinţă, săracii, ei sunt masă de manevră.

Radu Moraru: Dar avem şi o inconştienţă.

Dan Puric: Nu, nu este inconştienţă.

Radu Moraru: Eu zic că da. Pentru că deşi ar trebui să fim conştienţi de toate nenorocirile care stau deasupra noastă, mă uit, sâmbătă duminică, rupere în hypermarketuri, cluburi, discoteci. Oamenii, deşi li s-a spus: e criză mondială, e nenorocire, ce vorbeşti tati? Concedii, plecări în afară. Mi se pare că e o schizofrenie salvatoare.

Dan Puric: Lasă-mă să fac distincţia între popor şi populaţie. Imediat după asasinarea fostului preşedinte, am văzut două lucruri: am văzut şi poporul şi populaţia. Populaţia era la coadă la miei dezgheţaţi şi la portocale. Şi poporul era ăla care se ducea la Urgenţă în coşciuge. Erau copii care erau pe stradă, care erau ucişi, oamenii care plângeau în casă. Şi acum, eu nu urăsc populaţia pentru că şi eu am făcut parte din populaţie. Astea sunt manifestări de termită. Să nu ne acuzăm foarte tare. Mai ales că televiziunile, marea majoritate cultivă ţopenia. De ce nu se ocupă o televiziune să aducă modele: o mamă cinstită care lucrează care are cinci copii şi care trebuie să îi ţină dintr-un salariu?

Radu Moraru: Am o explicaţie. E prima oară când îmi pică fisa. Îmi dau seama că românii nu se uită la asta pentru că ei fac la fel.

Dan Puric: Pe cât pui pariu că aduni toată ţara? Eu, de 20 de ani, am sălile arhipline. Eu la Ateneu le vorbesc despre martiri.

Radu Moraru: Da, pentru că martirii nu sunt aceiaşi oameni. De exemplu îmi spunea o femeie obişnuită: am puţin timp să mă uit la televizor, că trebuie să muncesc. Să mă uit la mine? Oamenii sunt şi curioşi să se uite la ciudăţenii, sunt şi voyeuri.

Dan Puric: E cea mai mare păcăleală. De 20 de ani de zile am sute de mii de spectatori spunându-le exact invers: ce frumoşi sunteţi!

Radu Moraru: Da, dar cu talent.

Dan Puric: Nu e adevărat.

Radu Moraru: Pentru că ceea ce faceţi, este cu foarte mult talent.

Dan Puric: Păi şi un ziarist de talent nu îi poate pune unei femei obişnuite nişte întrebări încât să fie năucitoare pentru naţiunea asta? Un om, un pensionar.

Radu Moraru: Au fost. Dar repet, dacă Dan Puric ar fi un om obişnuit şi ar vorbi despre sculărie cum face el, e ceva obişnuit. Pe când Dan Puric, cu talent, vorbind chiar despre lucrurile simple dacă nu ar avea talent, nu ar fi sute de spectatori.

Dan Puric: Am înţeles, totul stă în modalitate. Dar marii jurnalişti, ca şi marii artişti sunt atipici. Politica este… mă uitam, când este vorba de vot, de referendum, ăla care pleacă cu aparatul ăla să ia interviu sunt numai handicapaţi mintal. Iau ori o babă, ori un senil. Sunt atâţia oameni frumoşi pe stradă! E a atâta inteligenţă! Nu, domnule, ocoleşte! Este făcut special să se arate că stăm în gunoaie, de ce? Îţi spun eu că de Revelion îţi dau ce fac ţiganii, că nu ştiu ce au făcut la Roma 40 de tute, că au tăiat-o felii pe una. Dar nu dau studenţii noştri excepţionali, nu dau profesori. Am fost în 40 de ţări ale lumii şi m-am întâlnit cu români excepţionali. Să-l dea pe un căpşunar: de ce ai fugit din România? Este o dramă colosală. Să vezi că un om din ăsta mic este o esenţă de popor. Nu, noi suntem învăţaţi să facem exotisme, suntem învăţaţi să ne prezentăm grădina zoologică şi tindem spre patologie. Sunt piese de teatru în care trebuie să apari gol ca să chemi publicul de o anumită vulgaritate. Eu nu m-am dezbrăcat niciodată! Despre asta este vorba. Poporul român nu a vorbit. Astea sunt nişte ţoape care vorbesc aiurea. Nu au nici un fel de tristeţe în ochi. Vă recomand un film „Umilinţa” a lui Cătălin Apostol. Cu satul ăla care trebuia să fie inundat, cu toate leprele din sat care reprezintă toată România distrusă. Dar îl vezi şi pe ăla care transcende creştin, prin umilire şi jertfă. Deci nu a insultat poporul român. A arătat că suntem degradaţi, dar poţi să renaşti. S-a născut un film creştin, este extraordinar! Există un miez în neamul ăsta, nemaipomenit. De ce trebuie să invităm aici numai lideri din ăştia politici plesniţi peste noapte de pe ţeava CC al PCR, ajunşi acum la 60-70 de ani, care crapă de sănătate? De ce trebuie să invităm aici vedete ţoape? De ce trebuie să fie o cazuistică naţională din cauza unor cupluri schizofrenice şi de ce să nu fie cazuistică naţională din valori, din sacrificiu, din jertfă? Asumaţi-vă altă deontologie! Eu te-aş invita să vezi piesele pe care le fac şi tinerii pe care îi cresc, fără nici un ban, de ani de zile. Şi ai să vezi că sunt sălile arhipline.

Radu Moraru: Vom urmări secvenţe cu Dan Puric, dar mai înainte trebuie să spun ceva: aşa e, eu cred că dozajul este important. Pentru că nu trebuie să fim ipocriţi. Uneori ne place să ne uităm şi noi pe gaura cheii. Dozajul cred că e o problemă. Dacă aduci oameni de valoare mai aduci şi o paraşută din aia ca să vezi culoare.

Dan Puric: Aia e treaba ta, de om de televiziune. Dar dacă bagi 90% paraşute, încă 5% hoţi şi 1% care apare odată din an în Paşte, e nenorocire. Adu 90% la sută oameni de valoare şi o paraşută ca să coloreze.

Radu Moraru: Doamnelor si domnilor Dan Puric, noi ne luăm la revedere, până mâine să fiţi iubiţi.