ZIARIŞTI DE SUFLET. La Naşul TV, oamenii găsesc resurse să lupte şi chiar să ajute

Două poveşti simple despre cum mai găsesc ziariştii resurse să facă bine în jurul lor. În cazul de faţă, să ajute animale rămase singure pe lume şi aflate în vizorul hingherilor…

Naşul TV are doar un an şi ceva de viaţă şi se luptă să supravieţuiască departe de păpuşarii politici, indiferent că vorbim de putere sau de opoziţie. O face cu multe greutăţi. Fiecare zi în care poţi ridica obloanele e o victorie, spun comercianţii din lumea normală, acolo unde competiţia nu e intoxicată de viruşi administrativi sau birocratici, de controale, inspecţii sau tot felul de alte agresiuni la adresa celui se luptă pentru supravieţuire în afaceri. La fel se poate spune şi despre cei de la Naşul, fiecare zi de emisie e o zi câştigată. Nimeni nu le dădea prea multe şanse, dar iată că au supravieţuit. Ba chiar au intrat în lista must-carry şi speră la un an mai bun în care să-şi consolideze poziţia. Naşul TV a fost cea mai inimoasă televiziune faţă de România care a ieşit în stradă. A relatat pe larg şi pătimaş despre Roşia Montană şi Pungeşti, a apărat dreptul oamenilor de protesta liber, a ţinut piept operaţiunilor miliţieneşti ale unui stat tot mai agresiv, a fost de partea omului simplu, fără interes politic. Uneori, au fost chiar singuri, căci televiziunile puterii au ales să închidă ochii şi să manipuleze realitatea, aşa cum făcea TVR în decembrie ’89 sau în anii ’90. Dar destinul acesta zbuciumat al tinerei televiziuni n-ar fi fost posibil fără un corp de angajaţi de mare caracter. Au trecut de câteva ori prin dificultăţi financiare, dar nu s-au predat, n-au ieşit în stradă, n-au făcut grevă şi nici n-au părăsit postul TV. Au strâns din dinţi şi au mers mai departe. Ba chiar şi-au permis şi mici gesturi de caritate sau acte sufleteşti pe care puţini nu le-ar fi lăsat deoparte din cauza apăsărilor cotidiene.

Frumuşica, ultima “achiziţie” de suflet în familia Lilianei Iordan

Liliana Iordan (foto) este cameraman la Naşul TV. A lucrat până de curând la o televiziune din Târgovişte, controlată de PDL, pe vremea lui Boc, care şi-a restrâns inevitabil activitatea după venirea USL la putere. Aşa cum se întâmplă, din păcate, în general, cu toată presa născută din interese de partid, şi nu din raţiuni strict editoriale, şi aşa cum nu se întâmplă în toate ţările care respectă meseria de jurnalist. A trecut pentru o scurtă perioadă pe la nefericita Money TV, pentru ca în final să ajungă la Naşul. Are doi copii la şcoală, o fată şi un băiat. Jobul a adus-o în Bucureşti, în timp ce familia i-a rămas acasă, într-o comună lângă Târgovişte. Greutăţile vieţii n-au făcut-o pe Liliana Iordan să nu investească dragoste în jurul său. Înainte de Crăciun, a mai luat în grijă un pui de maidanez nevinovat, pe lângă cele patru căţeluşe găzduite deja în curtea casei. Frumuşica (foto), ultima sosită în familie, a fost ca un dar de Crăciun. Povesteşte chiar Liliana:

“Dupa o zi de muncă, vii acasă şi te gândeşti: Ah, o baie, un pahar cu apă si…somnnnnn! Dar, socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă. Şi asta pentru că acolo te întâmpină un pui, un puişor dulce care se lipeşte imediat de tine şi tu de el. Ea este Frumuşica, un pui pe care l-am primit în casa noastră si care va face parte din familie aşa, înainte de Crăciun. Eu m-am îndrăgostit deja de ea. Am primit-o de la o verişoara care a găsit-o în piaţă. Ne-a intrebat daca o vrem si am zis da. Nu e greu, chiar daca am o responsabilitate in plus…Dar nu e meritul meu, toată familia şi-a asumat asta. Copiii o iubesc foarte mult. Şi avem patru căţele şi două pisicuţe, mamă şi pui, mama gasită în pom anul trecut. Nu banii conteză, e mai importanta iubirea. Copiii mei sunt fericiti, parintii mei la fel. Casa e plina de iubire. Şi nici nu ai idee ce râsete şi ce veselie e în casă. Le cumpărăm mâncare specială, dar le mai dăm şi din porţia noastra. Dumnezeu nu ne lasă să murim de foame. Am auzit odata o vorbă ce mi-a plăcut mult: banii au valoarea pe care le-o dai tu”.

Grigore Cartianu şi cele două maidaneze salvate din mâinile hingherilor

Grigore Cartianu realizează emisiunea “Cronica de noapte”, de la Naşul TV. Duce greul editorial al televiziunii, alături de Radu Moraru, cei doi fiind practic emblemele postului TV. Ar fi putut părăsi oricând echipa pentru un job mai avantajos din toate punctele de vedere, dar, ca şi colegii săi, a decis să joace totul pe cartea Naşul TV. În ciuda intransigenţei sale jurnalistice sau chiar a stilului dur de care s-au plâns unii dintre caramarazii săi de presă, Grigore ascunde bine o latură sensibilă. Nu face caz de ea, dimpotrivă. Şi-o etalează cel mai bine în micul său univers rural din Bradiceniul natal, sătucul din vecinătatea locurilor unde s-a născut şi a copilărit marele Constantin Brâncuşi. Ca şi în cazul colegei sale Liliana Iordan, nici pe el nu l-a lăsat sufletul să întoarcă spatele maidanezilor din Bucureşti care s-au ataşat de familia sa. Iar atunci când hingherii au trecut la ofensivă, Grigore, împins de la spate de fetele sale, şi-a propus să salveze două suflete patrupede. Iată povestea, spusă chiar “salvator”:

“Pe lângă blocul meu, în Militari, îşi făceau veacul două căţele frumoase, inteligente şi jucăuşe, de care se ataşaseră nu doar copiii, ci şi oamenii mari. Suricata şi Lupa-Lupa nu muşcau pe nimeni, nu făceau parte din nicio haită. Erau castrate şi aveau «cercei» în urechi, iar maxima lor agresivitate se manifesta prin lătratul după maşini, dar asta pare să fie boala generalizată a maidanezului de oraş.

Şi a venit isteria politico-mediatică sub sloganul «Moarte maidanezilor!» (e, totuşi, un progres; în 1990, nişte fesenişti castraţi de creier strigau «Moarte intelectualilor!», sub zâmbetul larg al lui Ion Iliescu). Hoarde de hingheri (urâtă meserie! – scrie despre ea şi Mario Vargas Llosa, în «Conversaţie la Catedrală») au început să dea târcoale cartierelor, prin urmare şi blocului nostru. Suricata şi Lupa-Lupa au simţit pericolul şi au căutat să se ascundă. Dar universul lor se limita la spaţiul dintre blocuri, un tomberon de gunoi şi maşinile din parcare. Nu-şi puteau săpa vizuini în asfalt. Oamenii le mai luau în apartamentele lor, până la trecerea urgiei.

Într-o dimineaţă, însă, o voce speriată mi-a dat vestea cea rea: «Au luat-o hingherii pe Lupa!». Un vecin mi-a povestit totul: cum au descins vreo şapte hingheri din trei maşini… cum au încolţit-o pe Lupa-Lupa în faţa blocului, unde biata de ea aştepta să iasă copiii şi să-i conducă până la staţia de troleibuz, ca de obicei, în drumul spre şcoală… cum s-a zbătut să iasă din încercuire, în timp ce harpoanele infernale o condamnau la captivitate… Dar cu adevărat sfâşietoare erau ţipetele Lupei. Lupta pentru viaţa ei şi le cerea ajutorul celor care până atunci îi fuseseră prieteni. Un locatar a încercat să intervină, dar a fost descurajat de vocea guturală a unui hingher: «Nu te băga, că te amendăm de plângi o lună!».

În după-amiaza acelei zile am aflat unde o duseseră pe Lupa-Lupa: la un adăpost de la marginea Capitalei, unde câinii sunt ţinuţi în condiţii infernale. Pentru biata căţea, ceasul ticăia lugubru: dacă nu era adoptată în trei săptămâni, urma eutanasierea. Mulţi oameni din bloc deplângeau soarta Lupei, dar niciunul nu se încumeta s-o ia acasă. Unde s-o ţii într-un apartament?!

Am făcut un consiliu de familie. Fetele mele îşi aminteau cum prietena lor patrupedă le însoţea în reprizele de jogging prin Politehnică. Concluzia a venit de la sine: trebuie s-o salvăm pe Lupa! Cu un motan şi doi copii în casă, n-o putem ţine în bloc. Dar la ţară o putem duce! Şi mai putem avea grijă ca ea să aibă un trai decent, lipsit de coşmaruri hinghereşti.

Zis şi făcut. A doua zi, dis-de-dimineaţă, doi oameni în toată firea – nu mă număram printre ei, dar mă reprezentau – s-au prezentat la adăpostul cu pricina. Discuţii, nervi, formalităţi… Când au dat cu ochii de Lupa-Lupa, au încremenit: biata căţea, voinică de felul ei, era înghesuită într-un ţarc de câţiva metri pătraţi, împrejmuit cu sârmă, alături de alţi 15-20 de câini! De peste 24 de ore nu mâncaseră nimic, nu li se dăduse nici apă, nu aveau loc să mişte, se muşcaseră între ei… Nu era adăpost pentru animale, ci lagăr de exterminare.

Când privirea Lupei s-a întâlnit cu ale celor doi oameni care-i erau cunoscuţi, ochii aceia trişti au transmis o rugăminte disperată: vă rog, luaţi-mă de aici! Şi mai dramatic era că toţi câinii cereau îndurare, toţi se agăţau de speranţa că, printre străinii aceia care-i priveau cu milă, se va găsi unul care să le fie stăpân…

«Gata, Lupa-Lupa, am venit să te luăm acasă!» – au fost vorbele miraculoase care au făcut ca doi ochi frumoşi să se lumineze. Biata căţea a început să dea din coadă, iar din gâtlej îi ieşea un scâncet de mulţumire. În acel moment, dacă salvatorii ei i-ar fi cerut să tragă o sanie de la un capăt la altul al Groenlandei, ar fi ţopăit bucuroasă, într-atât îi era recunoştinţa de mare.

La fel de mare i-a fost disperarea când, în loc s-o scoată din ţarc, oamenii aceia s-au îndepărtat, însoţiţi de un angajat al adăpostului. De unde să ştie bietul animal că se duceau într-un birou, să completeze hârtiile de adopţie?! Celor doi binefăcători li s-a rupt inima când, privind în urmă, au văzut-o pe Lupa-Lupa ridicată în două labe, cu burta şi faţa lipite de gardul de sârmă al ţarcului.

În drumul spre casă, Lupa-Lupa nu s-a mai dat jos din braţele unuia dintre salvatorii săi, pe bancheta din spate a unei maşini pe care o cunoştea din parcare. De multe ori se adăpostise sub ea, ferindu-se de vipia verii ori de viforul iernii…

Acum, Lupa-Lupa are propria cuşcă, în curtea unei gospodării din Oltenia submontană. Şi nu orice sat, ci vatra copilăriei mele. Lupa-Lupa nu e singură, pentru că nici Suricata nu putea fi lăsată la cheremul hingherilor. Cele două tovarăşe de hârjoană bucureşteană sunt vecine în «căsuţele» lor călduroase, care le ajută să învingă gerurile din Brădicenii Gorjului…”

Sursa: reportervirtual.ro