Pe parcursul copilăriei, Paştele a fost pentru mine o sărbătoare fără noimă. Tinerii din cartier plecau în noaptea de înviere la Biserica din colţul străzii şi se întorceau pe la 3 dimineaţa înapoi, de cele mai multe ori excesiv de veseli şi gălăgioşi. Părinţii şi ceilalţi vecini maturi din bloc se agitau din vreme să cumpere carne de miel, să facă cozonaci, să vopsească ouă, iar duminica, se apucau să îşi spună unul altuia “Hristos-a-nviat” şi “Adevărat-a-nviat” pe nerăsuflate, ceea ce pentru mine nu avea nici un sens. Nimeni nu îmi explica nimic (e drept că nici eu nu insistam prea tare), nici despre cine ar fi numitul Hristos, nici perechea lui nelipsită, d-l Adevărat, care înviaseră împreună. Eu mă bucuram de cozonac şi descoperisem o metodă cum să îi bat pe ceilalţi copii din bloc la campionatul de ciocnit ouă. A doua zi, părinţii plecau la servici, eu la şcoală şi apoi viaţa îşi urma cursul obişnuit.

Nu mult după revoluţie, la începutul vacanţei de vară, am avut şansa să dau peste două cărţi: una groasă cu coperţi negre şi o cruce aurie pe copertă, intitulată misterios Biblia, al cărei autor nu l-am găsit pe nicăieri, oricât am întors cartea pe toate părţile, şi a doua numită “Mărturii care cer un verdict”, de Josh McDowell. M-am pus eu pe citit într-o după amiază, şi peste vreo câteva săptămâni de lectură, când dintr-o carte, când din cealaltă, am început să mă dumiresc cine era acel misterios “Hristos” care învia în fiecare an, şi ce este cu domnul “Adevărat”. Am citit cărţile pe nerăsuflate, am descoperit in Biblie sursa a nenumărate ziceri şi proverbe din limba română, m-am lămurit că “sfinţii” nu erau nişte fiinţe “din cer”, aşa cum înţelesesem de la bunica, ci fuseseră oameni ca mine, supuşi greşelilor, care trăiseră într-un anume timp şi loc pe aceeaşi planetă.

Bucuros de descoperirile mele, am aşteptat cu mare nerăbdare Paştele următor, primul la care în fine, urma să spun la rândul meu, “Hristos a înviat”, de data asta înţelegându-i semnificaţia. În seara de sâmbătă, mi-am propus să merg la slujba de înviere, la Biserica Rusă din Bucureşti. Am luat tramvaiul de acasă, din Pantelimon, şi am avut o primă dovadă de evlavie autentică a poporului român. În tramvaiul aproape gol, un tinerel cu părul vâlvoi, şezând, îşi aşezase picioarele încălţate pe scaunul de vis-a vis şi ronţăia cu pasiune seminţe de floarea sorelui, scuipând cojile pe jos. Când tramvaiul a trecut prin faţa unei Biserici, omul s-a oprit, a scuipat şi ultima coajă atârnată pe buze,si-a dat jos picioarele de pe scaun, luându-şi o postură cuviincioasă, şi-a făcut cruce cu credinţă, apoi şi-a reluat poziţia precedentă.

Mirările mele aveau să continue în seara aceea. La biserică, pe la miezul nopţii, preotul a ieşit din altar cu lumină, şi a invitat credincioşii să şi-o împartă. A urmat o îmbulzeală pioasă, ca pe vremea cozilor comuniste la carne, în care oamenii s-au călcat pe picioare şi s-au înjurat creştineşte, s-au drăcuit cu năduf, de parcă serbau învierea Satanei, nu a Domnului. M-am retras cu oarecare dezgust: nu asta era ceea ce aşteptam de la cea mai mare sărbătoare creştină! Spre casă, am asistat la un alt conflict. La urcarea în autobuz, când un bătrân a pretins să fie lăsat să urce primul, un tânăr însoţit de o domnişoară bine fardată, nu i-a acordat cuvenita prioritate. Bătrânul a bombănit ceva printre dinţi despre tinerii din ziua de azi, iar respectivul, ofensat, i-a tras lui tataie una deloc creştinească peste bot! Am fost oripilat, şi vreo câteva zile m-am întrebat serios dacă nimerisem religia potrivită.

A fost o lecţie de neuitat, am realizat atunci că există oameni care nu cred de fapt “în Hristos”, ci doar au o teorie “despre Hristos”, şi că nu ajunge să te consideri creştin numai pentru că s-a nimerit să te naşti într-o ţară de cultură creştină.

Dacă îmi propun să merg la gară şi ştiu bine că autobuzul merge într-acolo, iar atunci când autobuzul opreşte în staţie, mă codesc şi nu mă urc, ci îmi găsesc o scuză pioasă să stau acasă, eu de fapt nu cred „în” autobuz, ci cred ceva „despre autobuz”. O faptă de credinţă înseamnă a lua autobuzul fără ezitare, a te încrede că te duce la destinaţie. Credinţa adevărată nu este „despre”, ci „în”.

Fără ascultare, Paştele creştinilor este doar o ironie divină. Ne considerăm evlavioşi, respectsnd o tradiţie veche, o formă lipsită de fond, în timp ce îl ucidem, din nou, pe Dumnezeul pe care nu îl băgăm în seamă. Să nu uităm că şi acum 2000 de ani, la Ierusalim, „evenimentele” care aveau să între în istorie, au avut loc tot cu ocazia unui Paşte, iar indivizii de pe vremea aceea, mai religioşi decât cei de astăzi, făceau totul să fie „sfinţi” pentru sărbătoare. Doar tipul acela suspect şi incomod, numit IIsus, îi cam încurca, aşa că l-au dat sa fie răstignit in mare grabă, tocmai să poată dânşii să fie pregătiţi pentru Sabatul ce urma.

Or, ce vedem astăzi în lumea creştină? (poate mai puţin în Orientul Apropiat, unde a fi creştin nu este un moft de ocazie, ci o chestiune de viaţă şi de moarte?) Toată lumea, buni şi răi, hoţi şi oameni cinstiţi deopotrivă, se îmbulzesc să stea în rândul întâi la Biserică, să îşi umple primii sticlele de apă sfinţită, să-şi expună lumii întregi impecabila evlavie. Dacă cumva nu rosteşti formula magică “Hristos a înviat”, eşti suspectat pe loc de ateism sau francmsonerie. Mă întreb însă, dacă astăzi Iisus ar reveni pe pământ, sub o identitate oarecare, câţi dintre pioşii noştri zeloşi s-ar opri să îi dea puţină atenţie? Nu ar trece mai degrabă pur şi simplu pe lângă el, grăbiţi precum fariseul de odinioară, preocupaţi de propria sfinţenie?

Este oare suficient ca în ziua de Paşte te consideri creştin, dacă tot anul, în restul zilelor, nu îl băgăm pe seama nici pe Hristos, nici pe cei ce suferă în numele Lui, nu urmăm decât propriile interese, iar odată sărbătoare trecută ne întoarcem la vechea noastră viaţă monotonă, la tristeţile zilnice, la dependenţele si micile noastre vicii, fără vreo umbră de schimbare? Nu cumva suntem şi noi cei de astăzi, precum cei de pe vremuri, prizonieri ai unei religiozităţi de paradă, gata să ne ucidem profeţii incomozi, numai pentru a ne putea închina apoi la monumentele lor, ridicate cu mare pompă?

„De ce îmi ziceţi Doamne, Doamne, şi nu faceţi ce spun Eu?” Până la urmă, aceasta este întrebarea la care trebuie să răspundem. Ironia istoriei este că Paştele creştin nu ar fi existat, dacă religioşii de pe vremea lui Iisus ar fi fost atenţi la semnele timpului. Să nu repetăm greşeala lor.

Sursa: blogovici.com

Articol preluat cu acordul autorului