Sorin Grindeanu are exact vârsta fiului meu: 43 de ani. Așa încât, când l-am văzut ieri la ora 20.30 (se pare că timp de zece minute, de emoție, nu putuse deschide ușa dinspre scenă) apărând în fața presei ca să dea comunicatul cu abrogarea, mi-a fost imposibil să nu-mi imginez o clipă ce-aș fi simțit dacă l-aș fi văzut pe fiul meu în locul lui. I-am privit fața premierului, mușchii maxilarelor care se încleștau și se destindeau ritmic. Apoi „i-am ascultat, i-am văzut și i-am auzit” cuvintele. El nu le auzea. Vorbea ca prin vis. După primele propoziții mi s-a făcut frică. „Dacă l-au drogat?”, mi-am zis. Gura părea decuplată de creier. „Am ascultat şi am văzut şi auzit în aceste zile foarte multe opinii. Vin azi, după toate aceste opinii exprimate de foarte mulţi în aceste zile, să vă spun decizia mea ca prim-ministru în ceea ce înseamnă dezbaterea publică în aceste zile.”
Dumnezeule, timpul vieții se redusese pentru el la „aceste zile”. Creierul i se-nvârtea ca o roată intrată în șleaul prezentului. Voia să treacă mai departe, dar nu putea. „Aceste zile, aceste zile, aceste zile…” auzea mereu în creier. Aceste zile, acest prezent terifiant, pecetluit de imaginea mulțimilor care strigă, strigă, strigă în toată țara în fiecare seară.
Apoi, tot ca prin vis, își va fi adus aminte ce-i șuierase o voce la ureche înainte de a intra în scenă: „Nu uita chestia cu dezbinarea României!”. Așa încât s-a auzit spunând: „Nu vreau şi nu doresc să dezbinăm România.” (Asta cu România pe care „nu voia și nu dorea” s-o dezbine era un copy paste după vorbele, pline de iubire și grijă pentru poporul lui, spuse de Dragnea la o conferință de presă cu o zi-două înainte.) Apoi, bietul om, mereu pe punctul de a leșina, s-a refugiat în foaia pe care o avea pe pupitru. A citit în transă alte câteva propoziții. Când a terminat, l-au scos repede pe o ușă din dreapta doi tipi îmbrăcați în pulovere portocalii (păreau maeștri de sunet). Mi l-am imaginat „în culise” ținut în brațe să nu cadă, stropit cu apă, tamponat pe tâmple. L-am văzut, trântit pe un scaun, cu picioarele rășchirate în față, mirosind amoniac.
„Opriți măcelul!”, mi-a venit să strig. „Aruncați prosopul! Nu vedeți că nu mai poate? Vreți să-l omorâți? Dragnea, monstrule, lasă copilul în pace! Treci și retractează-ți singur ordonanța pe care l-ai pus să o dea și care-ți poartă numele! Lașule! Îl omori în fața întregii națiuni! Nu vezi că e masochist? De ce te pui la mintea lui? Alo! Domnu᾽Grindeanu-tatăl! Ia-ți copilul acasă! Nu vezi că ți-l termină ăștia la București?”
V-am spus că eram stăpânit, gândindu-mă că are vârsta fiului meu, de o irepresibilă empatie. Intrasem, fără să vreau, în rol de tată. Am uitat o clipă ce ne făcuse băiețelul ăsta fercheș de vreo două săptămâni încoace, cu freza lui impecabilă, cu costumul bine croit și cu nodul cravatei bine centrat. Am trecut și peste faptul că i-a scăpat un „ca și prim-ministru”, jignindu-mi, a câta mia oară în acești ultimi ani, frumoasa mea limbă română. Am uitat că venise la București purtând vie în suflet memoria bunicului mort la Sighet, cu gândul să-și salveze „colegii de partid”, cu unchiul Dragnea în frunte, de la câțiva ani buni de pușcărie. Ca apoi să treacă toți la furat, dar cinstit, sistematic, ocrotiți de legi date de ei, cu bugetul blindat și aprobat de ei. Uitasem tot. Deocamdată mi se părea că o huidumă îmi calcă copilul în picioare și continuă să-l lovească cu pumnii odată căzut la pământ. Se simțea că e terorizat. Cine dracului îl pusese să intre în tot rahatul ăsta? Odată ajuns la pupitru, clipise în fața reflectoarelor, a blițurilor, se simțise prins în lentila nemiloasă a zecilor de camere de filmat. O venă pe tâmplă începuse să-i zvâcnească. Pesemne că din spate, îl mânase spre pupitru, nemiloasă, privirea mov a lui Dragnea ascuns după ușă.
„Opriți criminalul, smulgeți-i victima din gheare!”, îmi repetam într-una plimbându-mă de colo până colo prin fața televizorului. Nu puteam asista la o crimă în direct în fața întregii națiuni! I-am dat telefon unui prieten medic psihiatru. Îl văzuse și el. Era la rândul lui tulburat. Mi-a certificat că bietul băiat – se vedea cu ochiul liber – era, în urma stresului insuportabil provocat de manifestanți, într-un grad avansat de nevroză. „O nevroză astenică extremă, o tulburare de somatizare ca la carte. Omul nu mai știe cine este, ce-și dorește să facă și ce nu”, mi-a precizat prietenul. „De-aici și frecvența în vorbire a verbelor «vreau», «doresc», menite să acopere tocmai vidul de voință și dorință. Sărmanul Grindeanu e un caz tipic de incapacitate de gestionare a ambițiilor. Când ajung în faza asta și nu apucă să se trateze, bolnavii cad lesne victime ale manipulării unor personalități puternice și fără scrupule. – „Deci Dragnea e de vină, pentru că s-a folosit de el și l-a expus în halul ăsta… Nu va răspunde oare în fața partidului și a lui Grindeanu-tatăl care-i încredințase băiatul?” – „Din punct de vedere politic-deontologic, mi-a răspuns cu o voce gravă prietenul, nu este. Victima a recunoscut că fusese antrenată în PSD vreme de 20 de ani. Ca șef de partid, Dragnea este astfel exonerat de orice răspundere.”
Am închis, cu sufletul înnegurat, telefonul. Doamne, ce fac oamenii ăștia cu tinerii țării noastre! După ce l-au smintit de mic pe bietul Ponta, acum îl termină pe Grindeanu! Ca să mă liniștesc, i-am dat un telefon lui fiu-meu. Voiam să mă asigur că nu intrase între timp în PSD.
Sursa: contributors.ro
