Făcând abstracţie de toate aparenţele vieţii publice româneşti din aceste zile zbuciumate, adevărul care se cere descoperit şi supus discuţiei generale este că anumite tendinţe care nu se reazimă nici măcar pe totalitatea grupărilor politice respective vor să transforme în grabă, prin metode bruscate, structura socială a ţării.
E vorba de un număr restrâns de oameni, între care se găsesc deopotrivă: vizionari oneşti, luptători fanatici, mistici încărcaţi de ură, şi, printre ei, inevitabilii profitori de ape turburi.
Mulţimea angrenată în spasmul agitaţiei discerne cu greutate lumina din întuneric şi adevărul din confuzie, dar avem convingerea fermă că participarea ei la frământarea politică urmăreşte acele ţeluri simple, de bun simţ notoriu, care se rezumă în: dreptate şi echitate socială, libertate politică, muncă mai uşoară şi condiţii omeneşti de viaţă.
Agitaţia e susţinută prin urmare de câţiva protagonişti nerăbdători şi intoleranţi, de câţiva temperamentali violenţi, a căror dezlănţuire agresivă umple spaţiul politic al României cu vuiet mare, deformând proporţiile reale şi înfăţişarea exactă a situaţiei.
Unii dintre aceştia nu pot înţelege că prematura lor învolburare primejduieşte naţiunea în însăşi existenţa ei, aruncând soarta României în hazardul unor răsturnări care nu pot fi dirijate nici oprite, odată ce rostogolirea a început. Aceştia ignoră cu nepăsare interesele sfinte ale poporului şi ale ţării.
Spunându-şi patrioţi fac tot ce pot spre a-şi slăbi patria; arborându-se democraţi se agită frenetic pentru întronarea violenţei, a teroarei şi altor bucurii dictatoriale, cu care am fost batjocoriţi atâta vreme.
Alţii dintre ei înţeleg foarte bine urmările nefericitei agitaţii, dar perseverează voluntar cu ferocitate neverosimilă, cu zel aproape antonescian, în drumul care duce ţara la pieire sigură. Şi aceştia îşi zic „patrioţi” şi ei se intitulează democraţi, dar ceea ce vor să facă cu patria şi cu democraţia românească e preferabil să nu aflăm niciodată.
În faţa acestor greşeli vecine cu păcatul se ridică poporul român în toată masiva lui virtute, în toată conştiinţa drepturilor şi a datoriilor lui, în toată hotărârea de a-şi păzi vatra.
Dându-şi seama că a fost târât într-o vâltoare blestemată de pe urma căreia a pierdut atâta sânge atâta prospeţime de viaţă, înţelegând să ispăşească grelele păcate ale nebunilor care l-au aruncat sub roata aspră a acestor vremuri năprasnice şi hotărându-se să îndeplinească tot ce i se cere şi tot se cade, spre a dovedi că e cu inima cu puterea cu toate ale sale şi ale ţării alături de Uniunea Sovietică şi de ceilalţi mari aliaţi, poporul român socoteşte că e datoria lui faţă de sine însuşi şi faţă de universalitatea omenească să evolueze în ordine, fără zdruncinări inutile, evitând orice nouă agitaţie, spre formele de viaţă dictate de propriile sale interese şi de împrejurările din afară.
E atât de simplă şi de închegată această judecată; e atâta sinceritate mişcătoare în profunda ei onestitate, încât numai o stranie duşmănie faţă de poporul român îi poate opune contradicţii de şicană.
Dar suferinţele prin care trecem de patru ani încoace, rătăcirile şi jertfele inutile, ruinele şi pribegiile din toate unghiurile pământului românesc, lacrimile şi deznădejdea, umilinţele, întreaga tragedie uriaşă în care ne zbatem sunt prea covârşitoare ca să ne închipuim că există român care să nu-şi plece fruntea şi să nu tremure de durere şi de amărăciune. Nu discuţii incendiare lipsesc acestui popor răstignit, care peregrinează cu privirea înlăcrimată, printre ruinele frumoasei şi mândrei ţări de altădată, ci înţelegere şi bunătate, omenie şi vorbă blajină, cu tâlc de leac tămăduitor.
Cui vreţi să-i aplicăm reforme noi, de structură fundamentală ? Ţăranilor moldoveni care nu-şi mai găsesc satele prin cenuşa groaznicului pârjol ? Ardelenilor care ies înfioraţi de prin păduri ca băjenarii din vechime, privind ruinele fumegânde ale aşezărilor distruse de furia teutono-maghiară, în năpras-nica şi neputincioasa ei înverşunare? Bucureştenilor care n-au un lemn să-şi aprindă focul şi un petec de geam să-şi cârpească ferestrele şi care stau încremeniţi în faţa cartierelor distruse de bombardamente, răscolind prin dărâmături urmele unei agoniseli de generaţii?
Nu domnilor şi fraţilor, nu aceasta e problema care ne pârjoleşte sufletul.
Reformele de structură trebuie să se inspire din felul nostru de a fi, din condiţiile noastre specifice, de viaţă, ele trebuie să crească şi să se impună din noi, după ce lumea întreagă se va regăsi în echilibrul păcii, determinând influenţele cele mai utile pentru ţară.
Vizionarii sociali întrevăd formele vieţii viitoare în imagini ireale, fosforescente, de o amăgitoare poezie socială, dar uită că poporul, care poartă în el continuitatea moleculară a generaţiilor apuse şi zguduitoarea experienţă a generaţiilor de azi, îşi va căuta singur şi firesc aşezarea socială, fără a se lăsa smuls din lumea care-i aparţine.
Un neam de oameni care-şi plăteşte cu atâtea jertfe dreptul de a fi depăşit prin grava lui mucenicie toate limitele efemerelor experimentări şi le fixează neclintit în reazimul crucilor de căpătâi, sub care zace zălogul de oase dat pământului său. Că această aşezare va fi cea dorită de vizionari sau alta va hotărî neamul românesc, după ce prin noile jertfe care i se cer îşi va avea pacea, libertatea şi independenţa.
Cât pentru pescuitorii de ape tulburi, ei vor pur simplu aventură şi anarhie.
Puţin le pasă lor ce urmează după o zi de anarhie, căci dacă se prăbuşeşte ceva, n-au nimic de pierdut, iar dacă curge sânge, nu va curge sângele lor.
Credem că spre binele şi mântuirea acestei ţări, ei vor fi acoperiţi de voinţa fermă a imensei majorităţi naţionale, dornică de a zidi viaţă nouă pe ruinele celei vechi.
Căci poporul român nu trebuie dus la o nouă răstignire nici de unii, nici de alţii.
Ci, aşa cum spune cu neîntrecută frumuseţe de grai şi de imagine episcopul Hossu de la Cluj:
„Dacă am ajuns acest ceas al libertăţii, el să fie plin de lumină şi viaţă!”
Corneliu COPOSU
Dreptatea – 2 noiembrie 1944
Sursa: marius-andrei.ro
