Scriitorul Andrei Pleșu susține că este unul dintre fanii fideli ai serialului de comedie ”Las Fierbinți” și mărturisește că se uită ori de câte ori poate. El le transmite și ”snobilor” care îl critică pentru opțiunea sa că viața nu este dominată doar de Kant și, din când în când, trebuie să ne mai și amuzăm, relatează stiripesurse.ro
”De cîte ori pot, mă uit la Las Fierbinți și regret cînd agenda cîte unei seri mă împiedică s-o fac. Dezamăgit n-am fost niciodată, deși, inevitabil, nu toate episoadele sînt la aceeași înălțime. „Cum?“ – sare cîte un snob, care mă socotește „om serios“, abonat pe viață numai la Noica sau Kant. „Te uiți la așa ceva?!“ Am văzut, de altfel, și forumiști „dezgustați“ de brutalitatea neaoșă a replicilor, de peisajul sordid al ruralității autohtone: oameni „fini“, cu gusturi estetice greu de satisfăcut, născuți doar pentru Sofocle și Shakespeare (deși le mai scapă și cîte o telenovelă…). Îmi pare rău să-i dezamăgesc. Sînt de părere că Las Fierbinți bate majoritatea serialelor – mai mult sau mai puțin „haioase“ – ale unor producători români sau străini „pretențioși“. (Sînt gata să fac amendă onorabilă doar în favoarea cîtorva puține reușite din aceeași categorie, care m-au distrat copios: Seinfeld și Friends). Așa că, da, mă uit la Las Fierbinți! Rîd sănătos, mă înduioșez de candorile și mizeria satului contemporan, contaminat vag și de confuze zvonuri „capitaliste“, dar și de „moșteniri“ seculare. Totul e amuzant și trist, vital și deșucheat, șarmant și bezmetic. O excelentă reflecție despre cum arată „modernitatea“, transplantată în pămîntul reavăn al provinciei regățene. Cred că și Caragiale s-ar fi distrat. Spectacolul e, în același timp, aerisit și înecăcios, vesel și deprimant. Personajele au un profil acut, fără caricaturizare, fără clovnerie, fără „subtilități“ la modă.
Încă o dată: mă uit la Las Fierbinți! Fiindcă îmi place să contemplu cu o furie duioasă firea și isprăvile conaționalilor mei, să fac haz de necaz, să pariez pe inocență acolo unde evidența vorbește mai degrabă despre sminteală. Îmi place să contemplu „nebunia lumii“ și charisma ei indescifrabilă. Îmi place să mă bucur de talentul, autenticitatea și munca asiduă a unor admirabili profesioniști.”, scrie Andrei Pleșu, în Dilema Veche.
