Jocurile Olimpice de la Rio sunt un adevărat fiasco pentru delegaţia României, care se va întoarce în ţară cu cea mai modestă zestre de medalii de la Helsinki, 1952, până în prezent, conform digisport.ro

Rezultatele sub aşteptări sunt o consecinţă firească a lipsei de investiţii şi a dezinteresului manifestat de cei care conduc Federaţiile de sport, însă reprezintă şi un bun prilej pentru a se plăti poliţe vechi sau a se spune lucruri din „umbră”, pe care publicul larg nu le cunoaşte.

Prima care a ţinut să vorbească despre lucrurile mai puţin cunoscute din sportul românesc a fost Cătălina Ponor, însă a venit rândul ca un alt personaj principal să pună degetul pe rană.

Luptătorul român Ion Iulian Panait (35 ani), care a fost învins în primul tur al categoriei 66 kg, la greco-romane, de rusul Islambek Albiev, marţi, la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro, a făcut o radiografie dură a sportului pe care îl reprezintă.

„Nu-mi pare rău că am revenit. Eu tot timpul am făcut acest sport cu plăcere. De fapt, singurul care m-a convins să vin a fost antrenorul Petre Cărare. El şi cu soţia mea. Eu nu am vrut să vin, ţinând cont situaţia din ţară. M-am certat cu Federaţia, cu clubul când am plecat în Germania. Nu mi s-a oferit ce-mi trebuia şi am plecat. Am venit mai mult pentru maestrul Cărare, nu pentru federaţie sau pentru COSR, pentru că nu au investit un cent în pregătirea mea până la 1 iulie.

În Germania, Bundesliga începe în septembrie şi se termină undeva în ianuarie. În cursul anului nu am cu cine să mă pregătesc acolo, la club. Când m-a sunat domnul Petre Cărare să merg la calificări, eu nu mai făceam pregătire. M-am pregătit cu soţia, de două ori pe săptămână. Când am început, pregătirea în ţară, două săptămâni am intrat în febră musculară. Altfel era dacă veneam la 1 mai, dar Federaţia ar fi trebuit să-mi plătească salariul pe patru luni, mai – august. Şi-au luat angajamentul că plătesc doar pe două luni, iulie şi august. Încă nu am primit nimic, au spus că după Jocurile Olimpice. Acum, că nu am luat medalie, mai ştiu eu dacă mai primesc? Asta este, viaţa merge înainte. Eu merg cu capul sus. Eu sunt un sportiv care ştie să piardă.

Mă voi întoarce în Germania, unde am siguranţa zilei de mâine. Fetiţa este la şcoală, am mulţi prieteni, toată lumea mă cunoaşte, sunt respectat în satul unde stau. Mă lupt de 10 ani în Bundesliga, am un nume, şi mi-e greu să mă întorc în România, unde nu este siguranţa zilei de mâine. Nu s-a investit nimic, mergem din ce în ce mai prost. Sportivii nu mai sunt motivaţi. Părerea mea este că starea sportului românesc este acum mai rea decât atunci când am început eu luptele, în 1990. La noi în Federaţie am văzut că sunt două tabere care se ceartă prin presă, în loc să-şi spele rufele în familie şi să găsească soluţii, să ieşim din impasul acesta. Nu am mai luat medalie olimpică din 1992, de la Barcelona. Noi naţionalizăm, aducem. Pentru aceşti sportivi se găsesc bani, dar pentru ai noştri nu. Mi se pare ceva ciudat, că nu investim în ai noştri. Că România a avut întotdeauna resurse de sportivi„, a declarat pentru ProSport.