Cei care au deschis ochii înainte de „Revoluţia” lui Iliescu îşi amintesc poveştile bunicilor sau ale părinţilor despre Rege, marile războaie şi Monarhie. Sau despre faptul că la fiecare început de An Nou ascultau mesajul de la Versoix, un pic de speranţă într-o lume cenuşie.
Bunicul meu dinspre mamă luptase în cel de-al doilea mare război şi se întorsese acasă, după cinci ani grei de front, nevătămat. Mama nici măcar nu-l cunoştea; era abia născută când fusese încartiruit. Într-o noapte, bunicul a auzit pe cineva bătând în fereastră: „Nică! Nică! Trezeşte-te!”.
Era jandarmul, fratele bunicului, care venea cu veşti neobişnuite: „Nică, să vezi ce grozăvie! S-a anunţat la radio. Regele a abdicat!”. „Şi noi, cui rămânem acum?”, a fost reacţia bunicului. Acele vorbe, spuse cu durere, stupefacţie şi obidă, mă urmăresc şi azi.
Revenind în aceste zile de doliu, îndrăznesc să spun că Monarhia nu a abdicat atunci, ci în momentul în care a acceptat scuzele şi plocoanele lui Iliescu. Poate nu chiar Regele Mihai, deşi s-a afişat cu el sau cu alte persoane cel puţin dubioase, ci camarila post revoluţionară care-l înconjoară. Văd azi oameni care scuipau pe simbolurile Monarhiei cum o ridică-n slăvi. E un spectacol grotesc. Toată lumea jeleşte, regretă, plânge.
Nimeni nu suferă că Margareta, moştenitoarea Coroanei de Fier – făurită dintr-un tun al Războiului de Independenţă – , a vândut Casa Regală pe un preţ de talcioc: veniturile unui fost preşedinte de stat, gratuitate la Palatul Elisabeta şi cheltuieli suportate din bugetul public. Un troc avantajos şi o lipsă totală de respect pentru tot ce-au însemnat ÎNAINTAŞII.
În urmă cu 80 de ani, militarii îşi înfigeau baionetele în pământ cu patul puştilor în sus la trecerea catafalcului Reginei Maria, de la Palatul Regal spre necropola de la Curtea de Argeş. Un semn de RESPECT şi o ONOARE pe care Armata Română nu a mai oferit-o nimănui, niciodată. Azi, Principesa Moştenitoare Margareta aruncă ultima lopată de pământ pe catafalcul Monarhiei.
Şi întreb şi eu, ca şi bunicul, care a luptat pentru ŢARĂ şi pentru REGE: „Şi noi, cui rămânem acum?”. Speranţa, într-adevăr, a murit ultima şi e îngropată adânc.
P.S.: Pentru asta a luptat bunicul meu şi poate şi ai voştri.
“Draga mea soţie şi dragi copii, Vă trimet ca amintire din Rusia această fotografie cu prietenii mei, camarazi care ne ajutăm unii cu alţii la distrugerea duşmanului, care vrea să ne strice credinţa şi să ne surpe crucea. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu unirea fieşcărui Român şi a aliaţilor săi, l-am făcut să cunoască pe Dumnezeu de ajutor”. Semnează Munteanu Ion, Apostol Traian şi bunicul, Ilinoiu Ion, în luna octombrie 1941, pe Frontul de Răsărit.
Credit foto: Octav Ganea
