Oficial ne merge bine. Din cauza neclarităţii poziţionării strategice a României, dar şi a preocupării autorităţilor să pozeze în campioni ai flancului estic, concluziile plutesc în ceaţă după summitul NATO în ce priveşte verdictul „a fost sau nu un succes pentru România? Răspunsul este nu. Suntem, totuşi, într-un context de securitate aliată mai bun.
Corespondenţă de la Varşovia
(prima parte a articolului prezintă analiza asupra rezultatelor României la summit; a doua parte face analiza extinsă a elementelor principale)
Problema principală vine din formularea eronata a obiectivului strategic: „echilibrarea măsurilor pe flancul estic”. Un summit nu e un concurs! Nu se dau chestii gratis şi trebuie să apucăm cât mai mult. Corect ar fi fost să se vorbească despre măsuri adecvate şi suficiente de-a lungul întregului flanc şi protejarea acestuia (reasigurare, descurajare, apărare) astfel încât să nu existe nicăieri vulnerabilităţi sau un călcâi al lui Ahile. Abordarea este cea care trebuie să fie echilibrată, nu măsurile – adică fiecare aliat să fie protejat conform situaţiei specifice, nu unii să fie mai în siguranţă şi alţii mai puţin.
Prin urmare, judecarea rezultatului summitului în funcţie de numărul de trupe dislocate în nord şi în sud este greşită. România nu are aceeaşi situaţie de securitate ca Polonia şi nu avea nevoie în primul rând de trupe aliate. Aveam nevoie în primul rând de tratarea Mării Negre ca o prioritate, a ameninţărilor maritime sau aeriene din sud cu aceeaşi seriozitate ca a celor terestre din nord (pentru că acolo suntem descoperiţi!) şi a transmiterii unui mesaj clar către Rusia că oricărei agresiuni i se va răspunde la fel de ferm, indiferent unde se produce ea şi asupra cărui stat membru.
În ce priveşte Marea Neagră, am ratat fără drept de apel. Postura NATO, exprimată în declaraţia finală, este copiată cuvânt cu cuvânt din declaraţia finală din Ţara Galilor. Progres zero. Expansiunea puterii militare a Rusiei în zonă este văzută ca o ameninţare la adresa Mediteranei! În ce priveşte celebrele „măsuri concrete, operaţionale” invocate de preşedintele Iohannis, ele sunt că Alianţa „va analiza” eventuale opţiuni pentru o prezenţă aeriană şi maritimă. Fără niciun angajament, fără termene clare, fără nivel de ambiţie definit. Adică va urmări cu… atenţie şi preocupare şi deocamdată cam atât. Flota Mării Negre s-a scufundat în adâncurile uitării, acum se mai discută doar despre un „proiect cadru naval de exerciţii şi training”. Exerciţii existau deja, în creştere ca număr; instruire va exista dacă România va reuşi să convingă de acum înainte pe cineva de această necesitate. Marea Neagră beneficiază doar de puţin mai multă atenţie decât în Ţara Galilor şi a fost demarat un vag proces de evaluare a situaţiei şi furnizare de consiliere din partea NATO. Dar acesta a fost un summit dedicat măsurilor concrete de adaptare, iar paşii aceştia premergători în regiunea noastră sunt mult în urma dezvoltărilor care vizează zona de nord.
De altfel, dezechilibrul faţă de nord este major, în materie de mesaj transmis Rusiei şi atitudine a Alianţei faţă de zona de sud-est. De la terminologie („prezenţă avansată întărită” în nord vs. „prezenţă avansată adaptată” în sud; obiectiv pacifist, modest şi atent formulat pentru zona Mării Negre, ca să nu deranjeze Rusia: NATO îşi doreşte să „demonstreze, în condiţii de pace, intenţia sa de a opera fără constrângeri”), până la resurse alocate (locul desfăşurării summitului anunţa de la început asta). În Polonia şi statele baltice, 14 state s-au angajat cu trupe; pentru că nu exista nicio disponibilitate a aliaţilor să trimită trupe şi în sud, România a improvizat o brigadă unde a cooptat şi până la 400 de militari bulgari (ceea ce poate însemna şi 20, conform declaraţiilor premierului Borisov!), pe care NATO a acceptat să pună steagul. Celebra „victorie” a înfiinţării unei Iniţiative de Instruire Intensificată, tot cu bulgarii, nu este decât altă încercare disperată şi solitară de a compensa handicapul faţă de nord şi ignorarea din partea aliaţilor: încă din februarie, SUA, UK, Germania şi încă 12 state (!) au înfiinţat TACET – Iniţiativa Transatlantică de Instruire şi Dezvoltare a Capabilităţilor, sub Comandamentul Multinaţional Nord-Est de la Szczecin (Polonia), cu scopul susţinerii acţiunilor Alianţei pe flancul estic, printr-un spectru foarte larg de exerciţii şi măsuri comune. Nimeni nu mai avea nevoie de încă o iniţiativă de instruire – cu excepţia României şi Bulgariei, lăsate pe dinafară! Aşadar, nu am obţinut nimic, decât acceptul NATO ca două iniţiative integral înfiinţate şi propuse de noi, să intre sub umbrela NATO. Asta înseamnă că noi vom da banii şi că nu există absolut nicio garanţie că va mai veni cineva cu contribuţii sau cu trupe la exerciţii (poate americanii, care vor fi oricum aici, şi turcii?), din moment ce nimeni (cu excepţia Poloniei – vezi mai jos explicaţia) nu a manifestat un astfel de interes la summit şi există şi iniţiative concurente. Prin urmare, am ratat şi acest obiectiv.
Tot ce am „reuşit” a fost:
a) chestiuni care fuseseră prevăzute încă de acum doi ani, de la summitul din Ţara Galilor şi erau dezvoltări fireşti: asumarea scutului de la Deveselu de către NATO, planul de contingenţă dezvoltat, operaţionalizarea Comandamentului Multinaţional de Divizie Sud-Est, asistenţă tehnică pentru Republica Moldova;
b) chestiuni care ne convin şi nouă, dar obţinute în trena altora şi derivate din agravarea situaţiei de securitate (la discutarea şi formularea cărora cu siguranţă am contribuit şi noi, în calitate de membri NATO, dar unde am fost doar pioni, deciziile fiind luate de fapt de statele influente; am beneficiat de asemenea de pe urma lobby-ului puternic al polonezilor şi balticilor): cooperarea NATO-UE pe tema migraţiei şi terorismului, reafirmarea unităţii NATO, trupe americane în estul Europei, evaluarea politico-militară asupra mediului de securitate;
c) chestiuni pe care România le face/are de 15 ani (participare cu instructori şi trupe în Irak şi Afganistan şi alte misiuni internaţionale, construirea unui profil de membru NATO credibil şi capabil).
Ai noştri ca brazii
După summit, România este mai apărată, per total, la pachet cu tot restul flancului estic, în sensul că Alianţa a) a continuat să facă progrese pe linia măsurilor de resigurare decise în Ţara Galilor, nu a dat înapoi în faţa Rusiei şi nu a bătut pasul pe loc ca poziţionare strategică – de fapt atunci a fost un moment istoric, o negociere grea şi vitală, dar facilitată de anexarea Crimeii şi invadarea Ucrainei, pentru ca NATO să admită limpede că avem de-a face cu un context de securitate fundamental schimbat şi să accepte o reorientare către apărare teritorială şi o deplasare masivă de capabilităţi şi interes spre flancul estic! În ultimii doi ani, România s-a ales cu un Comandament Multinaţional de Divizie la Bucureşti şi o Unitate de Integrare a Forţelor iar alte 5 unităţi similare au fost înfiinţate pe tot flancul estic, NATO şi-a triplat forţa de reacţie rapidă şi a constituit o forţă „vârf de lance” care poate fi desfăşurată în doar câteva zile; am primit planul de contingenţă care ne lipsea doar nouă şi bulgarilor; s-a planificat asumarea scutului de la Deveselu de către NATO b) a făcut paşi noi, adică s-a angajat cu trupe şi structuri importante în această regiune, un fel de „put your money where your mouth is”. Semnalul solidarităţii şi unităţii în interiorul NATO şi între NATO şi UE a fost dat, iar Rusiei i-a fost indicat faptul că Alianţa ia în serios apărarea teritorială în faţa oricărei ameninţări. De asemenea, NATO a continuat adaptarea la noile provocări de securitate (ameninţări cibernetice, migraţie, terorism etc – vezi noua cooperare cu UE, declararea spaţiului cibernetic ca domeniu operaţional, noul Asistent al SG NATO pentru intelligence etc.).
Dar România, individual, şi-a ratat toate obiectivele strategice – aşa cum am arătat mai sus. Practic, contextul geopolitic în care ne aflăm ne-a ajutat să facem paşi înainte. Ce a ţinut de capacitatea de negociere a oficialilor de la Bucureşti a produs doar rezultate modeste. Discursul preşedintelui Iohannis în conferinţa de presă de la final furnizează cea mai clară explicaţie: un expozeu triumfalist, ca de al XV-lea Congres, preocupat să raporteze realizări măreţe şi depăşirea planului cincinal, uneori în dispreţ flagrant faţă de realitate şi faţă de interlocutori. Mă întreb dacă intenţia cui i l-a scris a fost de a manipula deliberat percepţia publică privind nivelul de performanţă al României şi poziţia noastră în economia acestui summit, sau vine din lacune reale de cunoaştere a funcţionării apărării naţionale şi colective.
Înainte de summit, mandatul nu a fost comunicat şi s-a menţionat că el va fi modificat şi adaptat în funcţie de cursul negocierilor (astfel încât în final să „dea bine” oricum! Evident că o negociere n-ar avea sens dacă fiecare s-ar aşeza pe poziţii inflexibile, dar mandatul nu se schimbă; de plecat, pleci cu ţinte clare!). După summit, am aflat brusc că am avut vreo 30 de obiective, toate îndeplinite cu asupra de măsură – probabil o încercare de mascare a ratării obiectivelor majore, printr-o poliloghie care enumera la grămadă succese care nu depindeau în primul rând de România, nu constituiau obiective naţionale per se, sau nu erau strategice (relaţia UE-NATO, reiterarea NATO ca alianţă de valori); amesteca realizări din Ţara Galilor cu cele de acum. De asemenea exagera rezultatele obţinute: prezenta brigada de training ca o mega-realizare, când de fapt ea e o improvizaţie strict românească pentru salvarea situaţiei şi o copie palidă a celei transatlantice de sub comandamentul nord-est; prezenta participarea României cu trupe în Polonia de parcă era prima contribuţie a României în misiuni internaţionale; anunţa că e pentru prima dată când se face o evaluare a mediului politico-militar de securitate la Marea Neagră (păi când să se facă, dacă mediul de securitate regional cu totul e unul nou? Doar fix despre asta e vorba!); susţinea că am echilibrat lucrurile nord-sud, când întregul summit a fost total debalansat.
Să ne înţelegem, una este să încerci să-ţi prezinţi realizările într-o lumină cât mai bună (e absolut de înţeles, mai ales pentru un politician!) şi alta e să distorsionezi realitatea până la a induce idei total false – cum a fost şi cazul flotilei trecută în planificarea strategică a MApN, dar despre care preşedintele ne-a zis că e o prostie, n-am vrut-o niciodată! Ca şi când mediul dezbaterilor interne nu era deja plin de impostori, ridicarea propagandei la cel mai înalt nivel în stat era tot ce ne lipsea. Nu conturează cele mai bune premise pentru intensificarea eforturilor de a obţine, măcar după summit, ceea ce la summit nu a fost posibil.
În acest moment, România ar trebui să se concentreze cu toată energia pe valorificarea construcţiilor începute la Varşovia (brigada multinaţională, iniţiativa de instrucţie), astfel încât să atragă şi alţi aliaţi; să mobilizeze sprijinul Poloniei şi al balticilor, care acum sunt „cu sacii în căruţă” şi datorită sprijinului nostru, pentru a cere Alianţei măsuri concrete şi în regiunea Mării Negre şi a propune proiecte (de data aceasta realiste, adecvate contextului şi negociate cu partenerii), preferabil prezentate împreună cu alţii – şi nu doar bulgari! – până la summitul următor, din 2017. Nu va fi un proces facil, pentru că Statele Unite trec prin alegeri imprevizibile până atunci, Germania are alegeri în 2017, Marea Britanie şi toată Europa vor avea de gestionat Brexit-ul, iar Rusia nu va asista pasiv la toate acestea. Un detaliu fundamental tinde să fie omis: după summitul de la Varşovia, în 13 iulie are loc Consiliul NATO-Rusia, primul după doi ani de suspendare. Dacă Rusia ar fi fost atât de deranjată de deciziile luate de Alianţă pe cât par unii membri să se teamă, ar fi avut oricând opţiunea de a anula întâlnirea. Dacă aceasta are loc, înseamnă că Rusia îşi doreşte dialogul, dar şi că nu e foarte supărată pe deciziile NATO. România are de navigat prin ape tulburi.
PS. Întrucât în urma unei critici anterioare la adresa preşedintelui am fost „dezinvitată” de la o conferinţă americano-română organizată la Cotroceni (pentru lansarea unui raport al cărui co-autor eram!), mă aştept să rănesc din nou sentimentele delicate ale anturajului domnului preşedinte. Le sugerez respectuos, în acest caz, să ia totuşi în considerare concentrarea pe chestiunile cu adevărat strategice, unde se vede că e loc berechet de mai bine şi abandonarea reflexelor răsăritene (cum ar fi încercarea de interzicere a opiniilor divergente, sau distorsionarea realităţii).
Citeste mai mult: adevarul.ro
