Un articol de Miron Manega
Descris în detaliile sale cele mai semnificative încă de Dimitrie Cantemir şi definit de cercetătorii contemporani ca un joc “ermetic şi misterios”, Căluşul se caracterizează, în primul rând, prin normele potrivit cărora primirea în ceată e socotită act iniţiatic, iar trădarea, ca orice sacrilegiu, atrage după sine sancţiunea divină.
O dilemă istorică: dans roman sau dans tracic?
Originea Călușarilor este atribuită – după o documentație insuficient contextualizată, după părerea mea – romanilor și ar constitui manifestarea ritualică a unei vechi unități militare de pază, instituită de Numa Pompilius (753 î.Hr. – 673 î.Hr.), al doilea rege legendar al Romei. Unitatea fusese constituită pentru paza celor 12 scuturi (ancilia), dintre care unul era cel al lui Marte, simbolul puterii militare romane. Acești „Salii Palatini” („Săltăreții Palatini”, denumire de la Dealul Palatin, unde se găsea sanctuarul) erau, de fapt, preoți ai lui Marte. În fiecare an, la întâi martie, ei cutreierau orașul săltând și jucând , cântând laude zeilor.
Informația este corectă dar, dacă o coroborăm cu alte date istorice, ea induce, în realitate, alte concluzii. În „Anabasis Kyrou” (povestea unor mercenari greci care vor să ajungă de la porţile Babilonului la Marea Neagră), cunoscutul istoric grec Xenofon (427 î.Hr. – 355 î.Hr.) relatează despre „Jocul săbiilor”, un dans tracic care semăna izbitor cu Căluşul actual: „După libaţii şi cântarea paianului, cei dintâi s-au manifestat tracii, care au început să danseze cu arma în mână, în sunetul flautului, sărind în sus cu uşurinţă şi agitând toţi săbiile. În cele din urma, unul dintre ei l-a învins pe altul, şi toţi am crezut că acela fusese ucis: dar el căzuse cu mare artă… Învingătorul a luat arma celui învins şi s-a departăt cântând sitalke, iar ceilalţi traci îl scoaseră pe cel ce căzuse ca şi mort: de fapt el însă, nu suferise câtuşi de puţin”.
Așadar, trecând peste aspectul subiectiv că acest dans sălbatic se identifică mai degrabă cu dimensiune ancestrală a spațiului românesc, decât cu adaptarea la un dans de „import”, dar și peste aspectul obiectiv că în Italia actuală nu există un dans care să-i evoce măcar pe departe pe „Săltăreții Palatini” (deci nu există continuitatea dansului, ceea ce este cel puțin nefiresc), putem avansa ipoteza că „Salii Palatini” erau, de fapt, forma romanizată a unui dans tracic. De fapt, însăși istoria Romei ar trebui reconsiderată, dacă luăm în considerare originea tracică a Lupei Capitolina, simbolul originii celui mai puternic și mai longeviv dintre imperii.
Primele consemnări medievale au fost făcute de unguri
Cea mai veche relatare medievală a Căluşarilor o avem, paradoxal, de la un poet maghiar, Balassi Bálint (1554 – 1594), care a avut ocazia să învețe puțin din acest dans, el fiind și bun cunoscător al limbii române. La serbarea încoronării lui Rudolf al II-lea (25 septembrie 1572) poetul a arătat câteva mișcări al jocului călușarilor, obținând admirația celor din jur.
Ceva mai tîrziu, peste aproape 300 de ani, scriitorul secui Dozsa Daniil (1821 – 1889), în opul istoric „Kornis Illona II” (Pesta, 1859) vorbește despre vechimea jocului Călușarilor, relatând o serbare dată de Sigismund Bathori la 19 octombrie 1599, în onoarea fiicei mai mari a lui Mihai Viteazul, serbare la care au fost de față și Doamna Stanca, împreună cu cele două fiice, Beatrice și Florica, precum și Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai. Sebarea a avut loc sub ruinele de la Piatra Caprei, undeva între Cricău și Alba Iulia.
La această sărbătoare – relatează Dozsa Daniil – au luat parte și ostași ai lui Mihai Viteazu. Călușarii, care erau sub conducerea Vornicului Baba Novac, au executat jocul:
„Într-un cerc mai larg erau așezați 12 stâlpi pe vârful cărora se aflau table de un stânjen pătrat. Pe fiecare se așezase câte un jucător. Înăuntrul stâlpilor se afla o pânză orientală, cu o țesătură foarte tare, de la care se întindeau 12 sfori de mătase la vârful stâlpilor, în mâinile celor 12 jucători așezați pe stâlpi. În jurul stâlpilor erau înșirați o sută de călușari, rezemați după datina poporului, cu mâinile și capul pe bâtele lor ghintuite cu argint.
Pe cap aveau căciuli negre din blană de miel, împănate cu betele și pene aurite. Purtau cămăși albe până la genunchi, care se strângeau în creț printr-un brâu de piele (șerpar) încărcat cu bumbi. Opincile erau legate după datina romană, cu curele roșii, șerpuite peste pulpe până la genunchi și cu zurgălăi de argint, în contrast cu cioarecii albi de postav.
Vătavul era un muntean pe nume Florian, cel mai renumit călușar al timpului. Odată ce Principele și Doamna Munteniei au sosit, la un semn al lui Florian a început muzica și cei o sută de călușari din jurul stâlpilor au pornit să joace, recitând strofele jocului”.
În treacăt fie spus, faptul că Baba Novac a coordonat dansul Călușarilor propune încă o ipoteză, aceea că loialul căpitan al lui Mihai Viteazu nu era sârb (Călușarii nefiind un dans slav), ci valah din Valea Timocului, bun cunoscător al obiceiurilor românești.
Replică protectoare la dansul Ielelor
Căluşul este cea mai complexă şi mai arhaică dintre formele coregrafice ritualice româneşti. Este un dans de feciori, jucat în săptămâna Rusaliilor şi răspândit pe întreg teritoriul locuit de dacoromâni (adică şi în peninsula Balcanică). Băieţii care doreau să intre în ceata Căluşarilor se adunau cu o săptămână înaintea Rusaliilor, în afara satului, la malul unei ape unde depuneau, cu mâna pe steag, jurământul prin care se legau să respecte regulile cetei şi condiţiile purităţii rituale în perioada Rusaliilor (abstinenţa sexuală şi un comportament adecvat normelor de conduită etică a comunităţii tradiţionale). Timp de o săptămână ei trăiesc intens într-un timp sacru.
Ceata, formata din 9-11 membri şi organizată ierarhic, este condusă de un vătaf, căruia toţi ise supun. Un alt personaj important al cetei este „mutul” : mascat, în timpul dansurilor, el îi penalizează pe cei care greşesc şi execută tot felul de gesturi comice, unele obscene. În perioada Rusaliilor, Căluşarii poartă un costum specific, cu zurgălăi la picioare, iar în mână ţin o bâtă. Ceremonialul cuprinde practici şi formule magice, dansuri şi acte rituale, executate de ceata strict ierarhizată: Mut, Vătaf, ajutor de Vătaf, Stegar, Căluşari de rând. Starea euforică şi coeziunea mistică între participanţi sunt obţinute prin executarea, până la epuizare fizică şi psihică, a dansurilor sacre, după melodii de joc cântate de lăutari. La încheierea perioadei sacre a Rusaliilor, Căluşarii revin la locul în care depuseseră jurământul, despodobesc steagul şi-l ingroapă într-un loc secret. Apoi ceata se răsfiră, fiecare membru apucând-o în altă direcţie.
Numărul impar al căluşarilor, ca şi cea mai mare parte a actelor ritualice, se leagă de credinţa în existenţa şi prezenţa pe pământ a IELELOR, fiinţe supranaturale, deosebit de agresive şi periculoase, atât pentru oameni cât si pentru animale, deoarece ele nu acţionează individual, ci în grup. De aici constituirea căluşarilor în ceată, ei fiind nedespărţiţi pe toată perioada Rusaliilor.
Căluşarii trebuiau să-i apere pe oameni de IELE, pentru ca aceştia să nu se îmbolnăvească şi, în acelaşi timp, să-i vindece atunci când, încălcând interdicţia de a lucra în perioada Rusaliilor, erau luaţi din căluş…
Din 2005, UNESCO a proclamat ritualul Căluşului drept „capodoperă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii”.
Sursa: Certitudinea.ro
Miron Manega
