„Peste tot suntem acasă, porţile ni se deschid”. Cam aşa suna imnul echipei Rapid, care pare să fi devenit imnul românilor care au ales să trăiască în Marea Britanie. Londra are chiar un fel de „Berceni” al ei, populat cu români, restaurante cu manele, covrigării şi „non-stop” la colţul străzii.Dacă ajungi la Londra şi vrei să te plimbi printre britanicii care au ales să iasă din UE, invariabil vei auzi, o dată la câteva minute, vorbindu-se în română: fie că sunt artişti stradali, angajaţi la hoteluri, în restaurante sau baruri, în centrul sau la periferia capitalei. Pentru că românii care au ajuns în Anglia se descurcă. Într-un fel sau altul, aici nimeni nu moare de foame.
Am luat metroul din centru, îndemnat să vizitez „cartierul românesc” din Londra. Mi s-a dat o hartă şi un punct de reper: Burnt Oak Station. Am pornit la drum cu gândul că voi descoperi o enclavă de români muncitori, adaptaţi fairplay-ului britanic, cumva idealizând această adaptare şi cosmetizând-o puţin, încântat şi de felul în care arată metropola. După câteva staţii vagonul s-a mai eliberat, astfel că vocile oamenilor au devenit mai distincte.
Primele frânturi de „hai că vin acasă şi discutăm” sau „unde eşti, hai să ne vedem” aveau să apară cât de curând. Dar odată cu ele şi o „surdo-mută”, care plasa pe scaune pachete de şerveţele cu binecunoscutul mesaj de ajutor, solicitând bani. Nu trebuia să te uiţi de două ori la ea ca să îţi dai seama de unde vine. Mă remarcă, vede că filmez discret şi îmi aruncă cea mai cruntă privire de care era capabilă, fără să-mi spună ceva. Cum ar fi fost să se întâmple un asemenea miracol?
După ce a trecut în vagonul următor, de unde a avut grijă să mai arunce o ultimă „săgeată”, femeia s-a făcut nevăzută, profitând de scaunele goale pe care a aşezat şerveţelele şi mesajele sale. Primele două tinere mai frumuşele care au intrat la staţia următoare mi-au atras, firesc, atenţia. Am ciulit urechile şi mi s-a confirmat: românce. Cu accent moldovenesc. Una dintre ele se plânge de locul de muncă, spunând că nu are cum să plece la ora 5 dimineaţa de acasă, preferând să înceapă programul mai târziu, de la 7:30, ca să o poată duce Doru cu maşina. Cealaltă, o şatenă cu frunte mare şi ochi pătrunzători, o aprobă îngândurată, cu căştile în urechi.
Nu trec două staţii, că atenţia mi se distribuie pe scaunul din faţa mea, unde se aşează o femeie, în jur de 40, cu bretonul permanent şi cu telefonul la ureche. „Ce vrei, covrigi cu ce? Cu chimen?”, îşi întreabă interlocutorul. În braţe ţine o mapă de plastic transparentă şi pentru o clipă am senzaţia că poartă nişte cursuri de limba engleză. Mă gândesc că într-adevăr, o afacere cu o covrigărie printre românii de aici ar fi ceva. Mă uit absent în jur, deşi probabil că şi cele trei femei îşi dau seama că sunt român. În vagon am rămas câţiva, metroul a ieşit de ceva vreme la suprafaţă şi casele de cărămidă se mai răresc din când în când. Ne apropiem de capătul liniei şi suntem tot mai puţini. Şi doar emigranţi, îmi trece prin gând.
Citiți articolul integral pe adevarul.ro
