Nu știm în acest moment dacă mult comentatele casete ale lui Stănculescu vor ieși la lumină și dacă da, pe cine vor ”îngropa” ele. Putem spune, însă, că ar fi un final grandios, de film, pe măsura unei vieți ieșite din comun trăite de generalul Revoluției, cum a fost supranumit. O viață care a inclus grandoare și decădere, glorie și tristețe, onoruri și umilințe.
S-a spus despre el că ar fi putut schimba cursul istoriei, în decembrie 1989. Sigur e că a sfîrșit umilit și uitat. La fel cum tragic a sfîrșit și soția sa, cu ani în urmă. Telenovela vieții generalului a cuprins trădarea și abandonul prietenilor, și chiar a propriului copil. sinuciderea femeii iubite, condamnări și achitări, degradarea militară și încarcerarea, boala și finalmente moartea aproape în anonimat.
Ultimii doi ani din viața soției sale, Elena, au fost un coșmar din toate punctele de vedere. În 2003, femeia a cedat psihic și s-a sinucis, nu înainte de a lăsa un bilet de adio în care a scris, între altele:
„Opt ani de mizerie umană. Motorola? Timișoara? Cine dintre cei de azi ar fi fost acolo unde sunt. Toți sunt eroi. Ce făceați dacă nu era Stănculescu? Scârbă, ură și dezgust. Ajunge. Nu se poate mai mult. Să fiți blestemați”.
Cu ceva timp înainte, însă, femeia a acceptat să îmi acorde un ultim interviu – posibil să fi fost și primul din viața ei – în care făcea afirmații cel puțin explozive pentru acel moment tensionat, în care Stănculescu fusese condamnat la închisoare și era căutat de toată lumea peste hotare, unde se refugiase din fața sentinței. La 15 ani de la respectivul interviu, apărut într-un cotidian de mare răspîndire pe atunci, am luat decizia republicării lui, în contextul morții recente a generalului.
“Dan Voinea, un general cu spirocheți la creier”
-Stimată dnă.Stănculescu e adevărat că intenționați să cereți grațierea soțului dvs. de către noua putere, după condamnarea sa în regimul anterior?
-Să cer grațierea? De ce? De grațiere beneficiază cei vinovați și soțul meu nu este vinovat. Este o victimă a mașinațiunilor politice ale unor persoane care au avut nevoie de țapi ispășitori. O condamnare penibilă, dictată după o conspirație, după o mascaradă de proces în care rolul principal l-a avut un general cu spirocheți la creier, l-am numit pe Dan Voinea. Un om “onest”, altfel cum și-ar fi putut cumpăra din munculița lui un amărît de jeep Cherokee de 70.000 de dolari și care a executat comezile politice pe care le-a primit. Poate îmi spuneți și mie cu ce e mai vinovat soțul meu pentru, să zicem, ce s-a întîmplat la Timișoara la revoluție decît generalul Constantin Degeratu? Diferența e că unul a primit 15 ani de pușcărie grea iar altul s-a cocoțat pînă în fotoliul de cap al Armatei iar, mai apoi, în cel de consilier prezidențial. Greșeala cea mare care s-a făcut în țara asta însă este aceea că s-a lovit în armată, care a fost condamnată să plătească zeci de miliarde despăgubiri. Nicăieri, niciodată nu s-a făcut așa ceva, în nici o țară din lume nu s-a condamnat Armata, în ansamblu. La noi s-a putut.
-Unde este acum dl.Stănculescu?
-Pot să vă spun că este într-o țară mică, nici măcar nu pot spune o țară din rîndul celor civilizate, hăituit ca o fiară, bolnav și fără speranță.
-Ce țară mică, prin America de Sud cumva?
-Asta nu vă pot spune. Nu știu. Nu pot nici măcar să țin legătura în mod direct cu el, o facem prin intermediul unui bun prieten, același care îi asigură și medicamentele necesare. Mie nu mi se spune mare lucru despre el, decît că trăiește și e, cît de cît, pe picioare. Trăiesc de luni de zile un coșmar cu ochii deschiși și nu pot decît să mă rog și, Doamne Iartă-mă, să blestem…Da, dacă vreți să știți, asta am făcut în sfînta noapte de Crăciun. Am îngenuncheat în fața icoanei și, timp de o jumătate de oră, m-am rugat fierbinte, am plîns și am spus “Doamne, condamnă-i pe toți la moarte!”. La asta m-au adus…să-mi fac păcate într-o zi sfîntă. Pentru că e păcat să blestemi, dar asta merită cei care l-au batjocorit și umilit pe soțul meu.
“Vinovat este Constantinescu”
-Pe cine acuzați de această “conspirație”?
-Vinovat este Constantinescu, vinovat este și acel individ pe nume Valerian Stan, care s-a jurat cîndva că în “înfundă” pe Victor, el fiind și membru, cîndva, al CADA, acea organizație pe care soțul meu nu a agreat-o în 1990. Și mai sînt ei și alții care au vrut să se spele pe mîini în afacerea Motorola.
-Totuși, generalul Stănculescu a avut, oare, numai dușmani? Unde-i sînt prietenii?
-Prieteni? Vă spun eu: nu mai are pe nimeni, nici el și nici eu. Toți ne-au abandonat, au dat bir cu fugiții. Cîndva, în jurul lui roiau, mai ales cînd era la Bali și ne veneau bani în cont, erau alte vremuri, toți făceau sluj în fața lui. După ce a fost condamnat, parcă au intrat în pămînt. Sînt o femeie singură pe care nimeni nu o caută, nimeni nu îi telefonează, parcă aș fi ciumată. A, mint, de Crăciun o femeie nebună m-a văzut prin curte și mi-a aruncat în față: “Pușcăriașo!”. Probabil că asta am ajuns și în ochii altora, nu doar ai unei biete nebune, dacă mă ocolesc toți și îmi trîntesc ușile în nas. Cei pe care soțul meu îi ajutase cîndva și-i mulțumeau atunci cu cerul și cu pămîntul mi-au închis, da, mi-au trîntit efectiv ușa-n nas. A fost, e drept, și cineva care, totuși, s-a dovedit mai omenos și a încercat să mă ajute, așa cum e el, un personaj mai controversat, mai aparte…E vorba de Gelu Voican. În rest, toți ne-au uitat, s-au dat la fund. Inclusiv fiica mea.
-Fiica dumneavoastră?E posibil?
-Absolut. Avem o fiică de 46 de ani, economistă, care a rupt total relațiile cu noi imediat după ce s-a deschis dosarul Timișoara al soțului meu. De 4-5 ani nu mai știm de ea. Inclusiv ginerele, care a fost ofițer ca și soțul meu, ne-a întors spatele, pentru că sînt, nu-i așa, o “pușcăriașă”, nu mai sînt “doamna general”. Am și un nepot de 15 ani pe care nu am posibilitatea să îl văd. Asta e durere adevărată. Mai mare poate decît faptul că am fost dată și afară din casă de către proprietar, un adept al fostului regim care nici n-a mai avut răbdare să îmi iau lucrurile din casă după ce am fost azvîrlită, practic, în stradă, și s-a instalat în casă peste lucrurile noastre. Am făcut plîngere la Poliție. Credeți că s-a sinchisit cineva să miște un deget?
-Bun, ce intenționați, totuși să faceți?
-Am de gînd să o contactez, dacă voi putea, pe doamna Rodica Stănoiu, noul ministru al Justiției și să cer rejudecarea procesului. Am auzit că e o femeie inteligentă și pricepută, bună profesionistă, sper să găsesc înțelegere. Acest așa-zis proces trebuie luat de la capăt, cum spuneam, și rejudecat în mod cinstit și corect, fără influențe politice și vendette personale, așa cum s-a întîmplat. Cum este posibil, ca să dau doar un exemplu, ca la sentința dată în februarie să fie adus în sala de tribunal, la ședință, dl.Sorin Moisescu, pe atunci Președintele Curții Supreme de Justiție, direct de la spital, unde era internat pentru cancer în fază de metastază? În acele zile trăia, practic, numai sub narcoză, i se făcea încontinuu morfină și a fost adus, totuși, mai mult pe brațe, de la spital, numai ca să conducă personal acea mascaradă. A fost și singura dată cînd a condus el personal completul de judecată al CSJ. Două-trei săptămîni mai tîrziu, după pronunțarea sentinței, el avea să și moară, de altfel. Asta e ceea ce numim Justiție?
“I-au propus ”ni-l dai pe Iliescu pe tavă și ești liber””
-Dl.Stănculescu a fost, se știe, un vechi prieten și colaborator al noului președinte. Nu intenționați să vă adresați dlui.Iliescu, să vă ajute în vreun fel?
-Nu este adevărat, nu e vorba de ceea ce se numea o prietenie. Și nici nu e o relație atît de veche, cum s-a scris, încă de dinainte de 1989. Se cunoșteau, e adevărat. Ne vedeam, cel mai adesea, la concerte, atît soțul meu cît și dl.Iliescu fiind niște melomani convinși. Erau, bunăoară, acele spectacole la Ateneu cu Dan Grigore cîntînd la pian și Ion Caramitru recitînd din Eminescu. Dacă aș fi știut atunci ce canalie era acest Caramitru în realitate, poate că n-aș mai fi călcat în sală. Și, cum spuneam, acolo ne întîlneam, soțul meu îl saluta din cap, iar dl.Iliescu îi răspundea discret la salut, spun discret pentru că era permanent urmărit de Securitate, aveau în cap ideea că puneam la cale, Doamne iartă-mă, un complot anti-Ceaușescu. Nu e singura aberație care s-a spus despre ce ar fi făcut soțul meu înainte de Revoluție. A mai fost și comerțul cu arme. Vezi Doamne, lua Stănculescu bomba la subraț și pleca la Saddam Hussein cu ea: “o vrei Saddame?”; “Da”; “Bun, cît dai pe ea?”. E ridicol. Asemenea afaceri nu le făcea un om, le făceau departamente întregi, dacă le făceau, ale Securității. În treacăt fie vorba, eu, personal, am o stimă deosebită față de mulți oameni din fosta Securitate. Nu față de jigodii precum Pacepa ăla, și alții ca el, ci față de adevărații profesioniști. Au fost oameni care au riscat mult, uneori, pentru țară. În fine…
-Care au fost, atunci, relațiile dintre Victor Stănculescu și Ion Iliescu de după Revoluție?
-Ironia vieții a făcut ca soțul meu și dl.Iliescu să aibă ceva în comun abia după Revoluție: amîndoi au fost hăituiți, acesta e cuvîntul, de către același individ numit Dan Voinea. Să vă spun ceva: în timpul hărțuielilor la care a fost supus Stănculescu după 1996 i s-au făcut nenumărate propuneri, să le zic tîrguri: “ni-l dai pe Iliescu pe tavă și ești liber”. Da, asta i s-a propus. A fost un senator, Dumnezeu să-l Ierte, că s-a dus de curînd, pe nume Șerban Săndulescu (PNȚCD n.n.), și care era mare în comisia aceea de cercetare a ce s-a întîmplat în revoluție. El i-a spus textual, în față, soțului meu “Dle.dă în scris că Iliescu e vinovat și ai scăpat! Îți garantez eu”. Bineînțeles că soțul meu nu s-ar fi pretat la asemenea manvere murdare. și atunci l-au înfundat. Că a fost un act premeditat o demonstrează și faptul că acel Dan Voinea se jurase cu 4 ani înaintea pronunțării sentinței că Stănculescu va încasa vreo 20-25 de ani de pușcărie. Și cam așa a și fost. Eu mi-am pierdut aproape de tot speranța în dreptate în țara asta. O să mai fac o încercare, așa cum am spus, poate voi găsi înțelegere la noua conducere a Justiției, poate o să ne sprijine și dl.Iliescu, deși eu nu vreau să îi cer ajutorul în mod direct din motivele pe care vi le-am spus. Dacă nici așa nu se va întîmpla nimic, înseamnă că, într-adevăr, totul e pierdut și o să ne sfîrșim zilele, ca doi oameni bătrîni ce sîntem, eu aici, singură și uitată de toți, iar soțul meu între străini pe meleagurile de unde a fost alungat din țara lui. Asta este…
sursa: inpolitics.ro
