Dacă în ultima vreme se revine mereu asupra acestui subiect, al Catedralei „Mântuirii Neamului”, înseamnă că tema ascunde în ea ceva grav, ceva așezat dincolo de patimi, de opțiuni de existență sau de judecăți aleatorii. Ceva care ține mai degrabă de adecvarea sau inadecvarea credinței creștine la propriul ei obiect. Eventual, de o gravă inadvertență. Vreau să spun că sintagma aceasta, „mântuirea neamului”, atinge însăși rădăcina învățăturii creștine, făcând să se ofilească planta adevăratei credințe.
1. Problema catedralei de care tot discutăm de o vreme încoace nu este în mod esențialnici cum e arhitectural gândită, nici dacă intră sau nu în concurență cu trufia și prostul-gust specifice unui faraonism de Bărăgan, nici din ce material trebuie făcută, nici dacă e firesc ca Biserica să folosească, în timpuri sărace, bani de la buget pentru a o înălța. Toate acestea se pot, desigur, discuta, dar esențialul, „creștinește” vorbind, este în altă parte: nu cumva numele „mântuirea neamului” este incompatibil cu învățătura creștină*, propunând în cele din urmă credincioșilor o adevărată erezie, zidită în fier și beton, a ortodoxiei autohtone? Adevărata problemă nu e „ce preferă Dumnezeu”, spațiile mari sau mici, lemnul sau betonul, ci ce „preferă” mântuirea în creștinism: Neamul oare? Sau individul și omenirea toată?
De nicăieri în Evanghelii nu rezultă că Isus a intrat în lume ca să mântuie un neam. În creștinism, mântuirea are în vedere asumarea de către Isus a naturii umane universale și ea îl privește pe fiecare individ în parte ca exemplar al acestei unice naturi. Persoana e cuanta credinței creștine, și nu neamul. Creștinismul creează spațiul individualului înlăuntrul unei umanități de semeni. Mântuirea nu are loc pe triburi, nu se petrece „la pachet”. Ea presupune „adunarea într-unul singur a fiilor lui Dumnezeu”, împrăștiați până atunci pe neamuri.
Desigur, ne putem pune întrebarea de ce atunci a avut nevoie creștinismul universalist de precedentul particularizat la un neam, cel al iudeilor? Nu cumva Dumnezeu apare de la bun început în separația unui singur neam, alegându-l pe acesta în dispreț și ruptură față de toate celelalte? Ei bine, când vorbim de „iudeo-creștinism”, avem în vedere faptul că prima propunere de unitate a omenirii în numele unui Dumnezeu unic și a unui Legământ care ne unifică în chinga unui comportament moral universal s-a făcut pe muntele Sinai. Dar legea iudaică nu se oprește la poporul iudeu. Ea este dată acolo pentru a deveni iradiantă, „poporul ales” fiind doar rampa de lansare a unui mesaj menit să întâlnească – și să schimbe – omenirea toată. Iată-l pe Moise vorbind în fața iudeilor după ce Tablele au fost date: „Acum, Israele, ascultă legile și poruncile pe care vă învăț să le păziți. (…) Să le păziți și să le împliniți; căci aceasta va fi înțelepciunea și priceperea voastră înaintea popoarelor.” (Deuteronomul 4, 1-5)
Israelul e doar neamul bun conducător al Legământului cu Dumnezeu și de aceea el este, de la început, în mers către toate neamurile lumii. Predica de pe Munte nu va veni decât să împlinească și să universalizeze Legământul, să răspândească în lume ceea ce în primă instanță apare ca glorie a unui singur neam. Dar gloria aceasta, dată de măreția Legii, va deschide drumul către acel gest de universalizare, care a pariat pe cartea unificatoare a carității aflate în străfundurile oricărei ființe omenești. Creștinismul ajunge la mondializare pornind de la idiomaticul iudaic, absorbindu-l, împlinindu-l și lăsându-l în urmă. „Regimul particularității este regimul păgân al divinităților civice sau «naționale» – «zeii cetății» sau ai «neamurilor ».” Important este „gradientul universalului, sau al universalității crescânde – gradient al universalului ce rezumă pentru noi singurul sens al istoriei umane”.**
Din acest punct de vedere orice revenire la ograda unui neam este o trădare a mesajului evanghelic și o cădere înapoi (tribală) în istoria speciei. În raport cu mântuirea (dar nu și cu istoria profană), „neamul” este un termen revolut. Căci splendoarea mesajului cristic vine deopotrivă dintr-o reducție originară și dintr-o fandare în viitor: înainte de a fi membru al unui neam, și după ce timpul istoriei va fi trecut, orice individ este un om în fața lui Dumnezeu, creat pe tiparul unic al asemănării cu El și născut de la bun început caseamăn. În această ipostază a sa, el începe și sfârșește ca cetățean al unicei „cetăți divine” (civitas Dei). Mântuirea nu are în vedere decât revenirea viitoare la absorbția logicii seamănului într-un ocean universal de iubire.
După patruzeci de ani de absență, „celălat Noica”, Părintele Rafail, fiul filozofului, revine în țară. Pe 19 mai 1993, el răspunde invitației arhiereului-vicar al Episcopiei Dunării de Jos și are o întâlnire cu credincioșii în Catedrala episcopală din Galați. I se pun întrebări. Iată una dintre ele:
„Iubite Părinte Rafail, știu că ne vom mântui ca neam. Cum vedeți dumneavoastră, un român ortodox care viețuiește într-o mânăstire din Anglia, mântuirea ca neam?”
Și iată răspunsul Părintelui Rafail:
„Eu nu știu că ne vom mântui ca neam. Când spun aceasta, nu înseamnă că disprețuiesc originile noastre sau orice element al realității vieții noastre naționale. (…) Dacă ne mântuim ca neam? Ce înseamnă să ne mântuim ca neam? Dumnezeu este Persoană și vorbește ca persoană. Tu, suflete, care mi-ai pus această întrebare, tu ești cel care te mântuiești. Poate că ești tătar, nu știu; cred că ești român, după cum ai întrebat, dar orișicine ai fi, tu ești cel care te mântuiești.
Trebuie trecut, totuși, dincolo de ceea ce ne limitează și ne desparte. Neamul nostru se cheamă Cristos. Sau, dacă vreți, neamul nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. (…) Patria noastră nu este Rusia sau România sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; patria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un «cuib», ca și păsările, și trăim în el până ce ne vor crește aripile, până ce vom zbura și noi, ca să ne luăm zborul veșnic.”
Aceste cuvinte spun tot despre esența mântuirii. Îmi e greu să cred că adevărul lor le este străin înalților ierarhi ai Bisericii Ortodoxe de la noi. Așa cum nu-mi pot imagina că ei nu știu că „mântuirea pe neamuri” a fost condamnată sub numele de etnofiletism (filetism naționalist) în Sinodul ortodox din 1872, organizat la Istanbul de Patriarhul Ecumenic Antim VI, ca erezie modernă a ortodoxiei: Biserica nu poate fi confundată cu destinul unei singure națiuni. Cu etnofiletismul, este vorba de ignorarea „întregii lumi creștine”, de punerea în paranteză a creștinătății de dragul unui singur neam.
Citiți mai mult pe contributors.ro
