Românii din diaspora nu sunt rupţi de realităţile din ţară. Liliana Angheluţă, cunoscută pentru cartea „Cireşe amare” în care dezvăluie drama badantelor românce din Italia, ia atitudine din diaspora în scandalul dezinfectaţilor. Într-un text publicat pe site-ul aquiahora.ro, Liliana dă glas temerilor tuturor românilor care se gândesc la pericolul la care se pot expune în spitalele din România.
Chiar dacă trăieşte în exil, nu este pentru prima dată când Liliana Angheluţă scrie texte critice despre scandalurile politice din România.
„Nimeni nu vrea, ştiu, toţi ne imaginăm că suntem puternici şi sănătoşi, că n-o să ajungem pe pat murdar de spital, că n-o să fim umiliţi chiar de cei care ar trebui să ne trateze, ne imaginăm că nu ni se va vorbi răstit şi că nu vom fi nevoiţi să dăm şpagă.
Bunica mea a murit în spital, se internase pentru o anemie severă, îi făceau analize şi-i dădeau vitamine, era un salon de bătrânele şi-i plăcea acolo, sporovăia cu noile prietene. Chiar înainte să-i dea drumul acasă am fost sunată de o vecină care lucra la spital:
-Vino repede, a murit bunica ta!
Cum adică? Cum aşa? Doar trebuia să vină acasă, fusesem la ea cu o zi înainte, râdea, povestea ce bine se simţea!
Făcuse o infecţie urinară, urmată de un blocaj renal rapid şi ucigător.
Au găsit-o moartă, căzută din pat, dimineaţa!
A murit pe podeaua murdară a spitalului, fără ca nimeni să bage de seamă.
Mama s-a dus şi ea pe cealaltă lume într-un spital, acelaşi de altfel, unde era o sărăcie lucie, nu aveau nici măcar mănuşi.
Înainte de a muri, mama fusese umilită, lăsată toată noaptea la baie, “uitată” credea ea, dar pedepsită de fapt pentru că dăduse doar 5 lei infirmierei pe care-o deranjase.
“Dacă-mi dădeai 10 lei nu te lăsam aici!” – i-a spus mamei ulterior, ducând-o spre salon, pe la 5 dimineaţa.
Am început să gândesc că e rândul meu acum, rândul meu să aleg dacă vreau să mor aşa, chinuită, umilită şi infectată într-un spital din România sau nu.
Bineînţeles, aş vrea să ştiu că se va face absolut orice pentru mine, aş vrea să ştiu că viaţa mea valorează, aş vrea să fiu sigură că nu voi fi bătaia de joc a nimănui.
Şi, mai ales, aş vrea să fiu sigură că cei dragi, când vor avea nevoie vreodată, vor merge la spital cu inima deschisă, convinşi că acolo vor fi trataţi de boli şi că se vor întoarce pe picioarele lor acasă.
Istoria cutremurătoare a soluţiilor de la Hexi Pharma ar trebui să declanşeze schimbarea totală a sistemului, ar trebui verificat tot, de la medicamente la comportamentul faţă de pacienţi.
Pentru că nimeni nu-şi doreşte să moară pe-un pat de spital, chinuit şi umilit, infectat şi aruncat din viaţă ca un gunoi”.
